Americanca de Heddi Goodrich, Editura RAO – recenzie

Americanca

(L’americana – 2021)

Heddi Goodrich

Editura Rao

Colecția Biblioteca Rao

Traducere din limba italiană de Elena Bănică prin Lingua Connexion

Nr. de pagini: 328

An apariție: 2022

Heddi Goodrich este scriitoare, profesoară de engleză, redactor și traducătoare.
S-a născut în anul 1971 la Washington. La șaisprezece ani, ajunge la Napoli într-un schimb cultural și rămâne în acest oraș, cu excepția scurtelor vacanțe, timp de 10 ani. Și-a luat licența în litere la Universitatea Orientale. Are un blog despre curiozități lingvistice din limba italiană și engleză, regăsite în traduceri sau în literatură (The Good, the Bad and the Olive
Tree). Trăiește la Auckland, Noua Zeelandă, împreună cu soțul și cei doi fii. Aici, scrie primul său roman, Pierdut în Cartierul Spaniol, apărut și în traducere românească la Editura RAO.

Atunci când a scris Pierduți în Cartierul Spaniol, ziarele din Italia au exclamat: „Uitati de Elena Ferrante!” O frază curajoasă și în același timp un pariu care se pare că a fost câștigat. Aceasta pentru că prin acest prin volum, Heddi Goodrich a cucerit inimile a numeroși cititori din Italia. Apoi, povestirile sale despre Napoli si despre amorul aprins dintre o tânără venită din America și un iubit din peninsulă au făcut înconjurul lumii. Trecând și prin România.

Frida are șaisprezece ani când ajunge din Illinois la Castellammare di Stabia pentru un schimb cultural. Un an de școală și de viață într-o familie italiană înseamnă pentru Frida un drum de descoperiri, șocuri culturale, entuziasm, dragoste, durere și creștere într-o subversiune a simțurilor. Imediat, Mamma Anita se impune ca un personaj grandios: extrovertit, bărbătesc, lipsit de tipare, un ciclon de femeie care o apucă pe Frida cu avânt și totuși, în felul ei, cu delicatețe.

Heddi Goodrich ne uimește demonstrând că doar o privire exterioară, lipsită de prejudecăți, atentă la fiecare detaliu, chiar și la cel mai banal și luat de la sine înțeles de cei care locuiesc acolo în fiecare zi, poate oferi în schimb o viziune autentică, neliniștitoare, asupra regiunii Campania și orașului Napoli. – La Repubblica – Napoli

„Americanca”, de Heddi Goodrich, a constituit o lectură neașteptat de plăcută. Am fost atrasă de carte, întrucât acțiunea se petrece în Campania, în Castellammare di Stabia, un orășel portuar aflat nu departe de Napoli. Autoarea fiind americană, aveam rezervele mele, însă prin faptul că ea a petrecut zece ani în această zonă anume a Italiei a trecut de clișeele specifice multor autori de dincolo de ocean atunci când scriu despre Europa, iar faptul că nu e localnică nu face decât să accentueze mai bine maniera de a vedea lucrurile a Fridei, personajul-narator al acestei cărți – o perspectivă izvorâtă din experiență proprie. Aceasta este întotdeauna un mare plus, mai ales când autorul alege să își facă vocea auzită prin intermediul personajului-narator, mai degrabă decât dintr-o perspectivă impersonală, detașată.

Frida este o adolescentă de 16 ani, care, alături de alți tineri de vârsta ei din mai multe țări, sosește în Italia pentru un schimb cultural de un an, printr-un program ecumenic. Acesta presupune ca ei să locuiască alături de așa-numite familii adoptive și să frecventeze cursurile unor licee din oraș. „Mama” napoletancă a fetei se dovedește a fi Anita, o femeie trecută de 40 de ani, divorțată, volubilă, atrăgătoare, mama a doi băieți: Umberto, de 24 de ani, bucătar și a lui Riccardo, de 19 ani, mecanic auto. În apartamentul ei fisurat de cutremur, precum mai toate cele din oraș, mai locuiesc bătrâna Sally, ciobănescul german al familiei și țestoasa Perla.

Încă de când pășește în casa în care va locui timp de un an, mama Anita o ia la rost: nu se merge cu picioarele goale, fiindcă se murdărește pe tălpi și chiar a doua zi îi va cumpăra papuci ca ai ei, împodobiți cu pietricele frumoase. Această scenă, la fel că multe altele ce vor urma, a fost foarte familiară pentru mine într-un mod nostalgic și plăcut – la fel am crescut și eu, în casă nu se umblă desculț, dar nici nu se poartă încălțările de stradă. Mama Anita îi arată încă de la început micile reguli de gospodărie: cum se mătură, cum se dă cu mopul, cum se fac paturile, inclusiv ale băieților.

Frida, crescută destul de strict de o mamă care s-a recăsătorit cu un japonez, promotor al veganismului și al unui stil de viață sănătos, este imediat cucerită de exuberanța haotică a Anitei și a apropiaților ei. Viața sentimentală a mamei napoletance se complică chiar după venirea Fridei, atunci când află că Daniele, bărbatul cu care avea o relație de câțiva ani, a înșelat-o, a lăsat însărcinată o altă femeie și se va căsători cu aceea.

Anita jonglează cu serviciul – lucrează pentru sindicat – gătește mâncăruri relativ simple, dar foarte bune, are grijă de animalele de companie, dar nu își neglijează nici cei doi băieți, deși aceștia sunt acum mari, au servicii, iubite sau prieteni, la rândul lor.

Frida descoperă imediat și contrapartea întunecată a terasei însorite unde învață să întindă rufele – jos, o curticică interioară întunecată, păzită de signoraAssunta, un cerber amenințător. La un moment dat, scapă jos o șosetă și va trebui să înfrunte ceea ce se ascunde în bârlogul întunecat de la parter, atât de diferit de luminoasa atmosferă de la etajul al doilea. Acest lucru mi-a amintit de Elena Ferrante și de petele de umbră care așteptau la orice pas, în copilăria napoletană, să te pună la încercare.

Adevărata odisee a Friedei începe atunci când îl cunoaște pe Raffaelle, un tânăr care locuiește în partea rău-famată a orașului. Începe pentru ea o altă etapă, cea a primei iubiri încărcate de patos, de sentimente puternice și conflictuale.

Raffaelle este orfan de tată, are mai mulți frați și surori și o mamă extrem de religioasă. Are o frumusețe plină de dramatism: ten alb, păr închis la culoare, dat cu gel, un fizic bine făcut pentru anii lui. Conduce mașini care nu sunt ale lui și o motocicletă care îi aparține. Merge la petreceri unde nu e invitat și așa o cunoaște pe Frida. Are o reputație proastă printre oamenii de bine din Castellammare. Adeseori se îmbracă și se poartă precum un camorrist. Anita o avertizează pe fată în privința lui, însă aceasta își transferă în relația cu el toată foamea ei de pasiune, de revoltă și de îndrăzneală adolescentină.

Frida începe să petreacă din ce în ce mai mult timp alături de Raffaelle, spre îngrijorarea Anitei, care are propriile griji legate de viața sentimentală, de băiatul cel mic care trebuie să plece în armată, de bătrânețea câinelui și de peripețiile prietenei celei mai bune, Luisa.

Frida însă a descoperit intensitatea primei iubiri și nu mai poate fi convinsă decât de experiențele sale. Acest lucru ilustrează foarte potrivit proverbul care spune că până nu dai cu capul de pragul de sus, nu înveți, un lucru foarte adevărat, fiindcă, din păcate sau din fericire, fiecare trebuie să își trăiască viața și să extragă învățămintele în funcție de caz.

Între cele două lumi din Castellammare, tânăra Frida, botezată astfel după celebra pictoriță mexicană, exact asta încearcă să facă – să se maturizeze.

Cine este însă cu adevărat l’americana – americanca? Adolescenta venită de dincolo de ocean, aflată la începutul drumului spre maturizare sau Anita, localnica debordând de vitalitate și de feminitate?

Un roman care reflectă atmosfera din Campania anilor ’80, cu nuanțe din cele mai diverse, de la boem la sordid, întocmai ca un mozaic, și se constituie, totodată, într-un roman al adolescenței, al creșterii, cu implicațiile năvalnice și dureroase pe care adesea o implică acest proces. Un omagiu adus oamenilor care trec prin viața noastră, contribuind la evoluție și transformare, singurele constante ale existenței.

„Fața de masă din plastic pe care sunt așezate cele două cești de cafea are un imprimeu cu mici flori roșii care, împreună cu mânerele de aceeași nuanță ale sertarelor, reprezintă singura pată de culoare din bucătăria altfel albă și reiau modelul floral de pe fusta Anitei. Ochii ei sunt de aceeași culoare ca a expressoului înainte să-mi picure în el puțin lapte: niște discuri brune încercuite cu dermatograf albastru. Cele două culori nu se potrivesc una cu cealaltă, cu toate astea au o logică: pe chipul ei bronzat, albastrul amintește de mare, expansivitatea unei mări pe care nu am văzut-o încă, doar am zărit-o puțin din tren. Sally oftează din culcușul ei aflat în colțul bucătăriei. În timp ce bem cafeaua în liniște, Anita îmi aruncă o privire complice. Fără vreun motiv anume simt cum îmi crește în piept o ciudată senzație de fericire.”

Romanul Americanca de Heddi Goodrich poate fi achiziționat de pe  raobooks.com, libris.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro, librarie.net, elefant.ro, librariadelfin.ro,

Recenzii și prezentări cărți Editura RAO