Anul gândirii magice de Joan Didion, Editura Pandora M, Grupul Editorial Trei – recenzie

Anul gândirii magice (The Year of Magical Thinking)

Joan Didion

Editura Trei / Pandora M

Traducere: Virginia Costeschi

176 pagini

”Cartea lui Joan Didion vorbeşte despre detaşare şi eliberare; de asemenea, este un omagiu adus unui mariaj extraordinar.” – The New Yorker

Viața aşa cum o ştiai se poate sfârşi într-o clipă. Un infarct şi toată structura unei vieți în doi se năruie. Dar nu numai viața în doi. Moartea cuiva apropiat schimbă foarte mult lucrurile şi pentru cei care îi supraviețuiesc. 

Joan Didion descrie cu precizie medicală anul de după moartea soțului ei, în care învață cum să trăiască din nou de una singură, într-o echilibristică emoționantă printre amintiri şi ceea ce trezesc ele. Şi îi este cu atât mai greu cu cât, imediat după acest eveniment nefericit, trebuie să-şi vegheze fiica grav bolnavă, aflată la rândul ei la limita dintre viață şi moarte. 
Un act terapeutic, făcut parcă să exorcizeze singurătatea şi suferința, demonii cei mai cumpliți de după piederea persoanei iubite.

Joan Didion este autoarea a cinci romane şi a patru cărți de nonficțiune, printre care South and West şi Blue Nights. Volumul ce reuneşte toate operele sale de nonficțiune, We Tell Ourselves Stories in Order to Live, a fost publicat de către Everyman’s Library în 2006. Născută în Sacramento, California, Joan Didion locuieşte în prezent în New York.

”Anul gândirii magice este o operă de o surprinzătoare claritate şi onestitate.” – The Washington Post Book World

”În acelaşi timp personală şi universală, cartea lui Joan Didion oferă cititorului un punct de pornire relevant de la care să înceapă călătoria prin ținutul sălbatic al durerii. ” – Chicago Sun-Times

”Frustă şi tulburătoare” – San Francisco Chronicle

”O autoexaminare precisă şi totodată o sfâşietoare scrisoare de dragoste, tulburătoare prin candoarea sa. Didion pune în lumină legătura dintre soț şi soție.” – The Boston Globe

Anul gândirii magice este o carte tulburătoare, foarte profundă, care realizează cu multă acuratețe o extraordinară radiografie a durerii. Autoarea, o scriitoare foarte talentată de altfel, ”își pune sufletul pe tavă”, împărtășindu-ne întreaga gamă de emoții prin care a trecut în anul de după moartea fulgerătoare și complet neașteptată a soțului ei, John.

După un an foarte fericit, în care unica lor fiică, Quintana, s-a căsătorit, la sfârșitul anului 2003 nori negri s-au abătut asupra familiei lor. În luna noiembrie Quintana s-a îmbolnăvit de pneumonie, starea ei degradându-se cu repeziciune până la o infecție generalizată, fiind internată de urgență în spital pe 24 decembrie 2003. Pe 30 decembrie 2003, după ce se întorseseră de la spital și luau o cină relaxată în casa lor, John s-a prăbușit pe neașteptate pe covor. Eforturile medicilor, sosiți la scurt timp după apel, au fost în zadar…

Citind cu atenție, observăm că și autoarea a trecut prin cele cinci faze clasice ale durerii, prin care trece orice persoană după ce o ființă foarte dragă s-a stins din viață: 

1. Negarea, faza în care nu putem să credem că n-o să mai vedem persoana dragă niciodată, comportându-ne de parcă ea ar mai fi încă printre noi, aprobându-ne sau criticându-ne deciziile. Negarea ne ajută să trecem peste pierdere.

2. Revolta împotriva sorții, adesea însoțită de panică, tristețe, învinuire sau singurătate, sentimente ce devin mai puternice pe măsură ce ne apropiem din nou de funcționarea normală;  

3. Târguiala, care apare când conștientizăm pierderea și începem să ne imaginăm mai multe scenarii de tip „dacă… atunci…” încercând să o aducem înapoi pe persoana pierdută. Toate acestea conduc de fapt spre următoarea fază – depresia, întrucât orice am face nu putem schimba trecutul

4. Depresia, faza în care sentimentul pierderii devine dominant și ne simțim pustii, nu găsim rostul niciunui lucru și nici motivația pentru a face ceva. Depresia este o reacție prin care evităm sau măcar amânăm obișnuirea cu realitatea; 

5. Acceptarea, faza în care acceptăm că persoana pierdută nu mai există, că acest lucru este permanent și că viața trebuie trăită în aceste condiții de acum încolo.

Cartea începe cu un pasaj care redă foarte bine șocul inițial al autoarei. O seară ce nu prevestea nimic deosebit s-a terminat tragic iar viața ei, așa cum o știa până atunci, s-a sfărâmat în bucăți…

”Viața se schimbă cu repeziciune.

Viața se schimbă într-o clipă.

Te așezi la masă și viața, așa cum o cunoșteai, se sfârșește.

Problema autocompătimirii.”

În continuare, autoarea își analizează cu precizie matematică propriile sentimente, remarcând că, deși suferim pentru fiecare pierdere a unei persoane iubite, există diferite grade ale durerii. Pierderea partenerului de viață, a sufletului pereche, te lasă complet pustiit, plutind în derivă, fără nicio busolă care să te ghideze….

”Tata era mort, mama era moartă, aș fi avut nevoie de un timp ca să-i jelesc, dar tot m-aș fi trezit dimineața să trimit rufele la spălătorie.

Tot aș fi plănuit un meniu pentru masa de Paște.

Tot mi-aș fi amintit să-mi reînnoiesc pașaportul.

Doliul e diferit. Doliul nu știe distanța. Durerea vine în valuri, paroxisme, revelații subite care-ți taie genunchii, îți iau vederea și îți tulbură curgerea zilelor.”

Îndemnată de rude și prieteni să doneze hainele soțului ei, pentru a o ajuta să depășească mai ușor șocul pierderii, autoarea s-a surprins că nu dorea să doneze pantofii, remarcând că, într-un colțișor al minții, ea se gândea că el ar mai avea nevoie de ei, o fază clasică a durerii în care în subconștient negi pierderea suferită. Deși a conștientizat absurdul gândului și a donat pantofii, prin multe alte gesturi autoarea a realizat că exista o porțiune a minții ei care refuza să admită pierderea.

O cititoare asiduă de-a lungul întregii sale vieți, autoarea a încercat să-și găsească sprijin în cărțile scrise pe tema doliului, regăsindu-se de multe ori în situațiile prezentate.

Deosebit de interesant mi s-a părut modul în care autoarea a remarcat atitudinea față de moarte și doliu a societății. Dacă în anul 1924 Emily Post scrisese o carte privind conduita socială în cazul doliului, într-o vreme în care doliul era recunoscut și permis, la vedere, ulterior atitudinea față de doliu s-a schimbat, într-o societate în care aparența contează cel mai mult. În prezent admirația este pentru cei care își ascund durerea atât de bine încât nimeni nu ghicește ce li s-a întâmplat, iar cei care o afișează se consideră că-și permit un ”răsfăț morbid”, menit să tulbure fericirea celor din jur.

”…Philippe Aries observa că pe la 1930, în majoritatea țărilor occidentale, dar mai ales în Statele Unite, a avut loc o revoluționare a atitudinilor acceptate față de moarte. ”Moartea”, scria el, atât de prezentă în trecut încât era familiară, va dispărea. Va deveni rușinoasă și interzisă.”

În lucrarea sa din 1965, Death, Grief, and Mourning, socioantropologul britanic Geoffrey Gorer a descris respingerea doliului în public ca rezultat al presiunii crescânde a noii ”datorii etice de a te simți bine”, un nou ”imperativ de a nu face nimic din ce ar diminua distracția altora.”

Dar, deși presiunea socială îți impune să nu îți afișezi în public durerea, semnele se recunosc cu ușurință, mai ales de cei ce au trecut, la rândul lor, printr-o pierdere sfâșietoare.

”Oamenii care au pierdut recent pe cineva arată într-un anume fel, recognoscibil poate doar de cei care au văzut aceeași expresie pe propriile lor fețe. Am observat asta la mine și acum observ acum la alții. Este o expresie de vulnerabilitate nesfârșită, goliciune, vid.”

Deși prin minte îți trec zeci de întrebări despre cum ai fi putut să preîntâmpini tragedia, trebuie să accepți că există pur și simplu evenimente ce nu pot fi evitate sau prevăzute.

”… unele evenimente din viață rămân în afara capacității mele de a le controla sau de a le gestiona. Unele evenimente pur și simplu se întâmplă.”

Cu toate acestea, aflată în faza clasică a ”târguielii”, autoarea nu poate să nu își treacă în revistă întreaga viață, punctând evenimentele esențiale care au determinat întorsături ale cursului vieții, întrebându-se care ar fi fost deznodământul dacă acele evenimente nu s-ar fi produs în acele momente.

”Dacă n-aș fi interpretat aiurea semnificația luminii roșii la sfârșitul lui 1987, aș putea să mă urc în mașină, să conduc spre vest pe San Vincente și să-l găsesc pe John la casa din Brentwood Park? Stând în piscină? Recitind Alegerea Sofiei?”

În faza depresiei, autoarea se simte singură și pustiită fără John, cu care simte încă nevoia să discute orice lucru. Ceea ce lipsește sunt răspunsurile acestuia…

”Ce aș da să pot discuta orice cu John? Ce aș da să-i pot spune măcar un lucru care să-l facă fericit? Care ar fi acela? Dacă l-aș fi spus la timp ar fi avut efect?”

Remarcabilă este și sinceritatea autoarei care recunoaște că, la vârsta de douăzeci și doi de ani, a disprețuit cartea scrisă de văduva lui Dylan Thomas, autocompătimirea, jelania și tânguirea acesteia. Până la urmă, timpul ne face educația și ne dă cele mai prețioase lecții…

”Țin minte că am disprețuit cartea pe care a scris-o văduva lui Dylan Thomas, Caitlin, după moartea lui, Leftover Life to Kill. Îmi aduc aminte că am desconsiderat-o, chiar am criticat-o pentru ”autocompătimire”, ”jelanie”, tânguire”. Leftover Life to Kill a fost publicat în 1957. Aveam douăzeci și doi de ani.

Timpul este școala la care învățăm.”

În anul ce a trecut după moartea soțului, autoarea a parcurs un drum lung și greu, mai ales că în tot acest timp a trebuit să fie alături și de fiica ei, care a trecut prin momente critice, aflându-se la granița subțire dintre viață și moarte.

Deși a realizat că viața ei nu va mai fi niciodată la fel fără sufletul pereche ce a însoțit-o permanent timp de patruzeci de ani de căsnicie extraordinară, cu bune și cu rele, cu momente fericite și altele de cumpănă, autoarea a conștientizat că trebuie să meargă mai departe, să accepte schimbarea și să găsească o nouă cale, întrucât același lucru i l-ar fi dorit și John…

”De fiecare dată mi-era teamă că pierd fluxul, că mă retrag, calculez greșit timpul. John nu se temea. Trebuia să simți cum se schimbă. Trebuia să te duci după schimbare. El mi-a spus asta.”

Cărțile apărute la Editura Pandora M se pot comanda pe elefant.ro, libris.ro, librarie.net, carturesti.ro, cartepedia.ro, librariadelfin.ro, dol.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Pandora M

Recenzii și prezentări cărți motivaționale

Recenzii și prezentări cărți de nonficțiune