Arhipeleagul altei vieți de Andrei Makine, Editura Polirom – recenzie

Arhipeleagul altei vieți

(L’archipel d’une autre vie – 2016)

Andrei Makine

Colectie: Top 10

An aparitie: 2024

Nr. pagini: 272

Traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu

• Autor distins cu Premiul Goncourt pentru literatură în 1995

Andreï Makine, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori francezi contemporani, s-a născut în 1957 la Krasnoiarsk, Siberia, dar în 1987 s-a stabilit în Franța. Învățase franceză de mic, de la bunica lui, și o studiase apoi la Moscova. La Paris trăiește la început în condiții mai mult decât precare. Astfel, e obligat să locuiască, pentru scurtă vreme, într-un cavou din cimitirul Pere Lachaise, apoi se mută într-o cămăruță în Montmartre, iar de scrie, scrie de mână pe hârtie luată de la un centru de maculatură. În ciuda strădaniilor și talentului său, manuscrisele lui sunt întâmpinate de refuzuri. În mod paradoxal, ajunge să traducă în rusă ceea ce scrisese în franceză și reușește în cele din urmă să publice La Fille d’un heros de l’Union sovietique, în 1990. Este începutul unei cariere literare care a culminat, în 1995, cu romanul Le testament francais (Testamentul francez, Polirom, 2002), un imens succes de critică și de public, distins cu Prix Goncourt, Prix Médicis şi Prix Goncourt des Lycéens. Scrise într-un stil sobru şi evocator inconfundabil, romanele sale au încântat publicul cititor, fiind traduse în peste patruzeci de limbi. La Editura Polirom au mai apărut: Iubirea omenească, Pe vremea fluviului Amur, Testamentul francez, Crima Olgăi Arbelina, Pământul şi cerul lui Jacques Dorme, Femeia care aştepta, Recviem pentru Est, Viaţa unui bărbat necunoscut, Cartea scurtelor iubiri eterne, O femeie iubită, Patria locotenentului Schreiber, Arhipelagul altei vieţi, Prietenul armean. 

În arhipelagul Santar, dincolo de Kolima și de Sahalin, unde taigaua se întinde nemarginit și busolele nu mai arată nordul, câtiva soldati ai Armatei sovietice pleaca în căutarea unui evadat din lagăr. Trebuie să-l aduca viu, asa e ordinul mai-marelui de la Partid. Drumul nu e deloc ușor: taigaua ține cu fugarul, popasurile sunt rare și înaintarea plină de piedici. Rând pe rând, soldații abandonează vânatoarea de oameni; doar unul, năucit de oboseală si hipnotizat de pradă, se încapațâneaza să meargă mai departe. Nici el nu-si explică de ce - mai ales că, de-acum, știe cine e cu adevărat fugarul și bănuieste că, alături de el, va ajunge să-și învingă marile spaime de până atunci.

Arhipeleagul altei vieți este a treia mea întâlnire cu Andrei Makine, după ce am făcut cunoștință cu Prietenul armean și Pe vremea fluviului Amur și pot spune că îmi place foarte mult stilul acestui autor, elegant, evocativ și ușor melancolic, descriind o realitate aspră, nu fără a fi însă lipsit de poezie, începând chiar de la titlul foarte inspirat ales. O altă bijuterie marca Makine.

Sub o altă peniță, această carte ar fi putut fi un captivant roman de aventuri, dar Makine este un povestitor minunat și atât de empatic, încât a dus această poveste la un alt nivel. Mi-a plăcut mult Arhipeleagul altei vieți, o construcție bogată și evocatoare a unei lumi apuse – Extremul Orient sovietic la sfârșitul domniei lui Stalin – care pare atât de îndepărtată în timp. Și totuși, pe undeva, parcă nu chiar așa de îndepărtată…

Ca și construcție a intrigii, aceasă poveste începe în anii 1980, cu un tânăr care este trimis să lucreze ca geodez într-un sat îndepărtat din Siberia. Naratorul relatează o poveste din perioada studenției din perioada comunismului sovietic, când a fost detașat să lucreze în estul îndepărtat al Siberiei. El o descrie ca fiind cea mai puțin dorită repartizare pe care ar putea-o primi cineva. Lipsa alegerii individuale în fosta Uniune Sovietică este, de altfel, o temă puternică în carte.

Aflat în izolata localitate siberiană, tânărul narator povestește cum a urmărit un bărbat prin taiga, intrigat de acesta, și cum, în cele din urmă, a fost „prins” de bărbatul pe care îl urmărea, un bărbat mai în vârstă ca el, Pavel Garțev, cu care stabilește o legătură, simțind parcă o comuniune sufletească cu acesta, și care îi va spune povestea vieții sale. Am fost puțin neîncrezătoare cu privire la citirea unui alt roman din acest tipar, dar am fost rapid cucerită de scriere și de scenariu.

Un roman de atmosferă, Arhipeleagul altei vieți ne face martori la o vânătoare de oameni prin infinita taiga, în amurgul erei staliniste. Este anul 1952. Un grup de militari se îndreaptă către o zonă îndepărtată „… unde urma să aibă loc simularea celui de-al treilea război mondial”. Pe parcursul acestor exerciții militare, în realitate o ”maimuțăreală” fără cap și fără coadă, un grup mic de bărbați este trimis să caute un evadat dintr-un gulag din apropiere, ordinul clar fiind ca fugarul să fie adus înapoi în viață, pentru interogatoriu. Cine este acest ”criminal” cu multe fețe, pe care Pavel Garțev – un veteran de război pe care superiorii nu-l prea au la inimă – și tovarășii săi trebuie să-l captureze, viu?

Drumul prin taiga nu e deloc ușor, iar fricțiunile din grupul celor cinci soldați acționează împotriva lor. Curând devine clar că fugarul știe exact ce face și pare să se joace cu urmăritorii săi, care, la rândul lor, acționează parcă pentru a prelungi această vânătoare, fără să se grăbească să se întoarcă în cantonament. Aflăm frânturi din poveștile lor de viață, iar cele aflate sunt, de multe ori, revoltătoare.

Pentru început, aceasta pare o simplă poveste de urmărire, deși una captivantă. Bineînțeles, simpatia cititorului se află în întregime față de prizonier. Apoi urmărirea ia o întorsătură neașteptată, una care îi determină pe soldați să-și confrunte adevărata natură. În această lungă cursă punctată de lupta zilnică împotriva elementelor naturii, se va dezvălui adevăratul lor caracter, cu lașitatea, limitele și slăbiciunile acestora, scoțînd la iveală ”păpușa de cârpe” lăuntrică a fiecăruia. Rând pe rând bărbații renunță, descurajați și înfrânți de trucurile neașteptate ale adversarului lor, până în momentul în care Pavel Garțev rămâne singur în urmărirea acestei prade misterioase.

Vânătoarea continuă, iar în mijlocul imensei taiga, Garțev începe să simtă că este departe de „lumea oamenilor” și că ar putea avea șansa nesperată a unei alte vieți, o evadare dintr-o lume brutală care părea închisă și de nescăpat. Dar există oare vreo șansă reală de reușită? Vreo șansă de a trăi, nu doar de a supraviețui? Între cele două ființe, vânător și vânat, între care par a fi bariere insurmontabile, pare să se stabilească o comuniune ciudată. Iar când Garțev află adevărata identitate a evadatului, vânătoarea capătă o dimensiune însuflețitoare. Și, în scurt timp, la orizont se ivește arhipelagul Șantar, acolo unde „o altă viață” devine posibilă, în fragila eternitate a iubirii.

În sălbăticia și asprimea îndepărtatei taiga, dincolo de Kolima și de Sahalin, unde taigaua se întinde nemărginit și busolele nu mai arată nordul, în pofida a tot ce e urât și rău în lume și în oameni, doi renegați descoperă – împreună – o altă realitate, frumusețea, valorile și liniștea altei vieți. Arhipeleagul altei vieți.

O carte frumoasă, minunat scrisă, pe care o recomand cu drag!

Fragment din romanul „Arhipelagul altei vieți” de Andrei Makine:

„În postul de gardă, sub faleză, mi-am spus că, după mărturisirile involuntare ale lui Ratinski, îl detestam mai puțin. Era, de bună seama, un turnător de rahat, un arivist. Lucrase pentru nemți! Dar… Mi-l imaginam copil, odrasla a unor boiernași polonezi rătăciți într-o epoca însângerată de revoluții și de războaie civile. Ca să supraviețuiască, își găsise un colac de salvare: „disciplina de fier” pe care o admira la tatăl lui, la nemți, la Luskas. În lipsa ei, nu s-ar fi eliberat în veci de adolescentul din el – un puști plăpând, înspăimântat că-i va fi scos pe nas trecutul țarist al bunicului, originile familiale problematice din acea Polonie care complota cu Hitler. Și, cu precădere, admirația juvenilă pentru frumușeii ofițeri naziști… Fiecare dintre aceste metehne putea să îi aducă ani grei de ocnă.
Un adolescent ascuns. Una peste alta, destul de asemănător „păpușii de cârpe” pe care o purtam în mine. Simbol înflăcărat al voinței noastre de a trăi, de a iubi, de a obține recunoaștere, de a fi iubiți…
Încercam pentru prima oară acest sentiment de afinitate la grămadă: Butov, Vasin și… da, Ratinski. Bașca fugarul acela, chircit printre stânci. Un amărât cu tălpile zdrelite, care începuse probabil să ne judece separat, pe fiecare cu „păpușa” lui lăuntrică, și laolaltă, strânși în această urmărire absurdă… Venit să preia schimbul, Vasin s-a așezat lângă foc și a șoptit cu un aer cam plouat:
— Adineaori n-am prea vrut să vorbesc despre luptele de lângă Leningrad… De fapt, unitatea noastră îi proteja pe civilii care erau evacuați în camioane, pe gheața lacului. Într-o seară, am văzut cum un furgon cu cincizeci de copii a dispărut într-o copcă provocată de o bombă. A două zi, gheața s-a legat la loc și mașinile și-au continuat vânzoleala… De-atunci nu-mi mai plac poveștile astea soldățești. Toate numai înflorituri, isprăvi și victorii. Noua generație ascultă și începe apoi să viseze la propriul război…
Am șovăit o clipă după care m-am destăinuit:
— Nu era nici un beci plin cu vinuri în orașul ăla baltic despre care am pomenit. Doar o ladă cu sticle. Am băut cu răcanii ca să ne ștergem din minte că tocmai călcaserăm în picioare fețele unor cadavre. De-atunci, n-am mai găsit alt leac de uitare…

A doua zi după chiolhan, am constat că evadatul se străduise să escaladeze peretele de stâncă şi să‑şi continue drumul. În sinea noastră, ne simţeam uşuraţi: adio confruntare finală, încă nişte zile de „concediu“, cum spunea Butov. Viaţa noastră se alcătuise într‑un fel pe care oricine l‑ar fi invidiat. Mergeam de‑a lungul unor ape mărginite de păduri neatinse de om, făceam tabere croite după popasurile fugarului, mâncam vânat fript, iar seara, în jurul unui ospăţ stropit cum se cuvine, purtam dialoguri virile nevoie mare: război, femei, vânătoare, arme… Cel pe care‑l urmăream devenise de neînlocuit pentru aceste bucurii simple. Pentru că de bucurii era vorba! Până şi Ratinski s‑a lăsat dus de val. Într‑o după‑amiază, s‑a scăldat într‑un iaz cu apă mică şi încălzită de soare – era sfrijit şi avea nişte umeri osoşi cărora le‑ar fi stat mai bine ascunşi sub uniformă…Evadatul părea să fi ghicit înţelesul parantezei pe care o trăiam. Noaptea, cele trei focuri ale sale ardeau din ce în ce mai aproape de noi; credea că un atac e puţin probabil.

—Până la urmă, o să cadă de‑a‑n picioarelea de oboseală, o să vedeţi, ne spunea Butov. De altminteri, nu ştiu cum de mai rezistă…”

Cartea Arhipeleagul altei vieți de Andrei Makine poate fi comandată de pe libris.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Polirom