Așa am fost eu de Elena Stefan, Editura Coresi – recenzie

Așa am fost eu

Elena Ștefan

Editura Coresi

Nr. pagini: 120

Genul: proză scurtă

Scrierea de față aduce în rânduri unele trăiri în real cu alunecări în călătorii imaginare.

Toate trăirile mele, că au fost printre oameni sau în mijlocul naturii, m-au marcat, mi-au secat sau umplut sufletul. Nimic n-a trecut în indiferență.

Aceste rânduri s-au reunit în urma unor momente declanșatoare…atingeri, atracții, respingeri, priviri, hotărâri…

Oamenii m-au învățat să simt, iar natura m-a învățat să iubesc. (din Prefața cărții)

”Așa am fost eu” este un buchet de scurte povestiri, 17 la număr, pe parcursul a 120 de pagini. Ca tot unitar, este o incursiune printre amintirile autoarei, reverii, nostalgii și trăiri cărora le dă viață prin povestiri ce își au sursa, ”declanșatorul” în real, pentru ca apoi să alunce pe nesimțite în imaginar, luînd aspect de basm, de legendă, cu o notă pronunţată de folclor autohton.

 Sunt povestiri dulci-amărui, iar fiecare în parte transmite un mesaj, oferindu-ți teme de gândire, sau invitându-te să aluneci spre propriile amintiri.

Este foarte interesant de urmărit cum povestirile se leagă între ele, parcă predându-și ”ștafeta” una alteia. Un cuvânt, un gest, o impresie, o fulgerare de amintire de la finalul unei povestiri reprezintă ancora de care se leagă următoarea, și tot așa, ca mărgelele pe un fir de ață, iar firul e chiar viața însăși cu bune și cu rele…

Odată cu prima povestire, ”Viața uitată pe un fir de nisip sălbatic”, aruncăm o privire într-un sat din inima deltei, Letea, satul de care se leagă cele mai prețioase amintiri din copilăria naratoarei, acolo unde a petrecut vacanțe ”mirifice”.

Acum casa bunicilor îi e străină, iar bunicii nu-s…

Ei, bunicii mei, erau cerul și pământul, apa și lumina, iubirea și începutul. Credeam că oriunde m-aș duce, orice aș face, când voi deschide poarta curții lor, vor fi tot acolo, tot la gura sobei, potrivind focul pentru cele mai gustoase bucate, pentru plăcinta din cuptor și pentru plachia de pe plită. Apoi bunica întindea foaia pentru vareniche, acele plăcințele fierte, cu brânză, peste care punea smântână.

Cu ochii minții, autoarea se revede copil, iar întâmplări dintr-un alt timp, păstrate într-un colț de suflet, ies la suprafață, trezindu-i nostalgii.

Mereu avea bunica un șorț cu buzunare mari din care scotea câte o bomboană. Perjele erau cele mai râvnite. Erau perele puse în tavă și lăsate la soare. Le așeza pe acoperișul șopronului, promițându-ne că vom primi când vor fi gata. Nu mai apucau. Puneam scara și tot ajungeam la ele. După ce savuram câteva, le răsfiram pe cele rămase, să nu se prindă bunica… și tot așa… până când nu mai aveam ce răsfira.

Rând pe rând, aflăm povestea cu iz de legendă a unui bătrân crescut de-un ciobănaş, într-un alt timp, pe alte meleaguri, povestea bătrânei Vistana, retrasă într-o colibă din pădure, şi a copiilor ei de suflet, Metios şi Marclena, povestea Răduţei şi a surorilor ei, destine marcate de război, care nu lăsase neatins nici cel mai îndepărtat cătun, povestea Elei şi a lui Tefir, ce parcă-i basm, parcă-i magie…povestea lui Vasile şi a lui Meteea, din lumea teatrului, una din poveştile din spatele scenei, după ce cortina s-a tras…

Sunt poveşti mai degrabă triste, iar finalul fiecăreia te lasă căzut pe gânduri…ce-ar fi fost dacă…

Imaginaţia mea a eliberat mai multe finaluri, însă niciunul care să-mi placă, iar când parcă reuşeam să ating perfecţiunea, picioarele mele au atins tărâmul vieţii mele…

 Ce mi-a plăcut foarte mult sunt descrierile din natură, natura pe care o contemplăm, din care ne tragem seva emoţională, natura, a cărei parte suntem.

Mă pierd cu picioarele goale printre copaci şi încerc să înţeleg ce-mi spune fiecare frunză.

 La jumătatea drumului, mă întâmpină un vechi şi bun prieten: vântul. Mă opresc şi-l las preţ de câteva secunde să-mi mângâie chipul, să-şi aducă aminte de parfumul meu.

Mi-am lipit urechea de pământ, să aud respiraţia naturii care se îmbina armonios cu bătăile inimii mele.

 Sunt parte din natură, iar natura e parte din mine.

Într-una din povestiri, m-au impresionat reflecţiile cu privire la timp, la trecerea lui inexorabilă.

Dacă ştiam ce înseamnă viaţa, mai stăteam de vorbă cu timpul, căutam o înţelegere, făceam un pact (…)

Minunat ai fost, timpule!

Pe măsură ce-am crescut, ai devenit tot mai hain. Parcă nici nu ți-a păsat că ne-am născut împreună și că  am petrecut atâtea momente magice.

Cât am fost copil, timpul venea pentru bucurii. Apoi…

Am simţit că mă pot întrece în frumuseţe cu toate florile, în gingăşie cu stelele, în simţire cu universul, în lacrimi cu toate cascadele, în putere cu timpul…dar a fost o iluzie dată de frumoasa tinereţe…

Stilul cărţii este lejer, aerisit. Cartea e bogată în imagini artistice şi descrieri.

Ne oferă o lectură uşoară la prima vedere, dar printre rânduri are profunzimi nebănuite, iar pagină după pagină te face să te simţi emoţionat, impresionat, dus pe gânduri, reflectând la cele citite sau pierdut în propriile amintiri.

M-a încercat un amalgam de sentimente şi trăiri proprii citind acest ”potpuriu” de povestiri, iar ultima nuvelă, ”Eu cu mine însămi” ne propune o conversaţie imaginară cu …copilul din noi…

– Vor fi multe în viaţă pe care n-ai să le înţelegi.

– Şi?

– Şi, de multe ori, vei căuta răspunsul acolo unde nu e.

– Dar unde vor fi?

– În inima ta.

Nu aş putea spune că e o carte tonică, sau că am ramas cu o stare de bună-dispoziţie în urma ei, dar am citit-o cu plăcere, şi cu siguranţă m-a atins emoţional. Este scrisă cu multă sensibilitate şi gingăşie, iar acest lucru se simte şi se transmite la cititor, care nu poate rămâne indiferent în faţa ei.

Cartea a fost oferită pentru recenzie de autoarea Elena Ştefan, căreia îi mulţumim.

Recenzii și prezentări cărți autori români