Ascultă-ți inima de Sarah Dessen, Editura Epica – recenzie

Ascultă-ți inima (Just listen – 2006)

Sarah Dessen

Editura EPICA

395 pagini

Traducere : Iris Manuela Anghel

An apariție în România : 2015

Declarat de către ALA (American Library Association) cel mai bun roman pentru adolescenți și tineri

„Dessen împleteşte cu măestrie ingredientele spirituale și emoţionale ale unei poveşti fascinante care vă va ţine cu sufletul la gură.” -VOYA

”Ascultă-ți inima” nu este doar o foarte frumoasă și sensibilă poveste de dragoste, ci este și o carte tulburătoare despre adolescență, familie, relații dintre surori,  minciuni, secrete, ascunderea în spatele unor aparențe înșelătoare, muzică (foarte prezentă în carte), maturizare și, nu în ultimul rând, curajul de a înfrunta adevărul și a merge mai departe.

”Cea mai bună cale prin care poți scăpa dintr-o furtună este să treci prin ea.” – Robert Frost (prologul cărții).

Cartea este povestită la persoana întâi din perspectiva lui Annabel Greene, o tânără de șaisprezece ani. În urmă cu un an, Annabel părea să aibă o viață perfectă. Avea, la fel ca și surorile ei mai mari, Kirsten și Whitney, toate superbe în felul lor, o carieră în modeling, începută încă de când ea avea doar nouă luni și pozase pentru un clip publicitar.

Locuia împreună cu familia ei într-o spectaculoasă casă ”de sticlă”, proiectată de tatăl ei, un arhitect de succes.

”Din exterior, se puteau vedea toate camerele de la parter: livingul, împărțit în două de un șemineu din piatră, și bucătăria, și piscina din curte. Puteai să vezi și treptele, și o parte din etaj – cadrul ușilor de la camera mea și a lui Whitney, cât și palierul dintre ele, despărțit și el de coșul de fum. Restul casei era ascuns de privirile indiscrete. Astfel, deși aveai senzația că vezi totul, de fapt nu vedeai nimic. Doar frânturi dintr-un întreg.”

Sufrageria se afla chiar în dreptul peretelui de sticlă, astfel că șoferii încetineau adesea pentru a surprinde cu privirea un moment din viața unei familii fericite, care lua masa în tihnă. Dar, după cum se știe, adesea aparențele sunt înșelătoare.

După terminarea liceului, Kirsten plecase la New York, urmată la doi ani de Whitney.

În timp ce Kirsten își pierduse repede interesul pentru modeling, abandonând în același timp și colegiul, preferând să lucreze ca animatoare și chelneriță, Whitney era foarte punctuală și conștiincioasă. Ofertele curgeau pentru ea, cariera ei în modeling strălucea când, brusc, totul s-a năruit. Kirsten încercase să tragă un semnal de alarmă cu ceva timp în urmă, spunându-le părinților ca Whitney se înfometează și are mari probleme de sănătate, dar părinții aleseseră să o creadă pe Whitney, care le-a zis ca sora ei minte, fiind geloasă pe succesul ei. Realitatea avea să îi izbească o lună mai târziu, când Whitney a venit acasă, cu două săptămâni înainte de Crăciun, doar piele și os. Annabel a găsit-o la duș leșinată, și a rămas îngrozită văzând cât de slabă ajunsese, îi puteai număra coastele pe sub piele. Dusă de urgență la spital, medicii au confirmat starea gravă în care se afla și i-au indicat să înceapă un tratament psihoterapeutic.

Pentru Annabel, confruntată deja cu problemele din familie, totul avea să se prăbușească într-o noapte din aprilie, când prietena ei cea mai bună, Sophie, a acuzat-o că a găsit-o izolată într-o cameră cu prietenul ei, Will. Întâmplările acelei nopți fatidice refuză să le rememoreze chiar și față de ea însăși, dar  consecința acestora a fost că s-a izolat față de toată lumea, petrecând vara în singurătate, copleșită de rușine și incapabilă să dezvăluie adevărul.

La începerea școlii, un clip publicitar, filmat cu puțin timp înaintea teribilei nopți din aprilie, cu ea pe post de majoretă, înfățișată ca o fată veselă ce avea tot ce ar fi putut să își dorească, rula pe toate ecranele. În realitate, Annabel se ducea la școală abătută, iar toate prietenele o părăsiseră, trecând de partea lui Sophie.

Pe Sophie o cunoscuse cu patru ani înainte. Pe vremea aceea, cea mai bună prietenă a lui Annabel era Clarke. Sophie s-a purtat foarte arogantă cu ele amândouă, dar, la îndemnul mamei lui Annabel, i-au acordat o șansă. Tristă, Annabel se gândea acum cât de diferită ar fi fost viața ei dacă nu s-ar fi împrietenit cu Sophie.

”Dar la vremea aceea, atunci când s-a întors cu fața spre noi, fără să mai plângă – surprinzător de calmă – clipa a trecut pe lângă noi, ca multe alte clipe, efemere și neînsemnate.”

Cu timpul, Sophie a îndepărtat-o de Clarke, acaparând-o cu totul, iar Annabel, incapabilă să-i opună rezistență, i-a stat alături de fiecare dată, neintervenind de câte ori aceasta se purta mizerabil cu alte colege.

În acest ocean de singurătate, când viața ei o luase în derivă, o mână de ajutor cu totul neaștepată i-a venit din partea lui Owen Armstrong.

”Era înalt și vânjos, cu umeri lați și bicepși puternici. Purta întotdeauna ghete cu talpă groasă de cauciuc, care îi puneau și mai mult în lumină statura înaltă și confereau mai multă greutate pașilor săi. Avea părul negru, tuns scurt și răsfirat în creștet ca țepii unui arici. Nu se desprindea niciodată de căștile iPod-ului său, pe care le purta pretutindeni – în clasă, afară, la ore sau în pauze.”

Owen avusese propriile lui probleme în familie. Părinții lui divorțaseră, iar toată tensiunea din familie își pusese amprenta asupra lui, ajungând chiar să fie arestat pentru că se bătuse într-un club. Urmase ulterior niște cursuri de controlare a mâniei, iar în urma acestora își crease propria sa emisiune de muzică la un post de radio local.

Surprinzător, Annabel descoperă că Owen nu mințea niciodată.

”Tăinuirea anumitor lucruri nu s-a dovedit o soluție salvatoare pentru mine. Am învățat asta pe propria-mi piele.”

Annabel recunoaște însă că ea minte deseori, întrucât nu este un bun combatant și nu îi plac situațiile tensionate.

”Nu-mi place să-i fac pe oameni să sufere. Și nici să-i supăr. Din cauza asta, evit uneori să spun ce gândesc.”

Încetul cu încetul, Owen îi aduce zâmbetul pe buze, o încurajează să fie naturală și să își susțină punctul de vedere. Muzica devine o constantă în viața ei.

Totuși, când anumite evenimente se precipită, aducându-i din nou în memorie evenimentele acelei teribile nopți, Annabel dă înapoi, neavând curajul să-i mărturisească adevărul lui Owen. Rănit, simțindu-se respins, Owen se retrage, iar Annabel se trezește din nou singură.

Va găsi Annabel puterea să spună adevărul, înainte de a fi prea târziu?

Va avea curajul să își asculte inima?

Ce se va întâmpla cu surorile ei?

 Este o carte care mie mi-a plăcut foarte mult, despre maturizare și propriile alegeri. Sunt  multe idei care m-au impresionat.

 La un moment dat, Kirsten îi trimite lui Annabel un filmuleț cu care urma să se prezinte la un concurs, despre ea și sora ei Whitney. Semnificația este profundă și multe înțelesuri le vom afla mai târziu în carte, când aceeași întâmplare este relatată din perspectiva lui Whitney.

Pe moment, Annabel nu îi înțelege sensul pe deplin, dar Kirsten refuză să o lămurească.

”Eu îi confer propria mea semnificație, mi-a răspuns ea, oftând. Tu trebuie să-i găsești propria ta interpretare. Filmul atinge coardele sensibile și intime ale spectatorului. Nu există mesaje corecte sau greșite. Contează doar trăirile pe care ți le stârnește și propria-ți viziune pe care ți-o conferă.”

Cât de adevărat! La fel se poate spune și despre o carte. Până la urmă, contează percepția fiecărui cititor, trăirile pe care ți le conferă.

Plină de profunzime mi s-a părut și comparația dintre pozele de familie, cea făcută în urmă cu câțiva ani, atârnată în holul de la intrare și cea făcută la sfârșit.

Prima fotografie era perfectă, vizibilă imediat ce intrai pe ușă, și admirată de toată lumea.

”Fotografia ne-a surprins ținându-ne toate în brațe: degetele lui Kirsten sunt strâns împletite cu ale mamei, Whitney își ține brațul peste umărul ei, iar eu stau în față, rezemată ușor de mama, cu mâna de jur împrejurul taliei ei. Mama zâmbește în fața aparatului de fotografiat, ca și Kirsten, în timp ce Whitney privește pur și simplu obiectivul aparatului, răpitoare ca întotdeauna. Deși îmi amintesc că am zâmbit de fiecare dată când blițul s-a declanșat, expresia mea este o împletire între zâmbetul generos al lui Kirsten și privirea răvășitoare și pustiită a lui Whitney.

Tabloul era însă frumos, iar compoziția perfectă.”

Fotografia făcută la sfârșit reflectă chiar transformările lor. Deși este departe de perfecțiune, ne evocă o atmosferă fericită și relaxată, întărind ideea că, dincolo de aparențe, care sunt adesea înșelătoare, contează de fapt esența, realitatea.

”Nu era o fotografie extraordinară în sens tehnic. Vedeai blițul reflectat în geamul din spatele nostru, mama avea gura deschisă, iar Whitney râdea. Îmi plăcea însă, pentru că așa eram noi în realitate. Și, de această dată, nimeni nu mai stătea la mijloc.”

 Mi-a plăcut mult Owen, m-a cucerit prin sinceritatea lui, prin grija față de sora lui, prin zâmbetul și muzica pe care o îndrăgea atâta.

Am îndrăgit-o și am suferit alături de Annabel. I-am înțeles oarecum motivațiile, micile minciuni pe care le spunea pentru a-i proteja pe ceilalți. Deși dorea să renunțe la cariera de modeling, nu o făcea pentru a nu o răni pe mama ei, întrucât aceasta suferise cândva de depresie în urma morții bunicii lui Annabel, depresie pe care o depășise dedicându-se cu trup și suflet carierei în modeling a fiicelor ei. Sub influența lui Owen, Annabel se schimbă, își înfruntă trecutul și își afirmă propriile dorințe, pentru a-și putea realiza viitorul.

”Asta se întâmplă când încerci să fugi de trecut. Te prinde din urmă și te învăluie cu totul, ștergând viitorul, peisajele și cerul, până când nu-ți mai rămâne decât o singură cale de urmat – cea care trece prin furtună, singura care te poartă spre casă.”

 ”Nu critica și nici nu judeca! Ascultă doar!”

Cărțile autoarei Sarah Dessen pot fi comandate pe libris.ro, elefant.ro, librariadelfin.ro, librarie.net, cartepedia.ro, carturesti.ro

Recenzii și prezentări cărți Sarah Dessen

Recenzii și prezentări cărți Editura Epica