Autopsia unei așa-zise căsnicii banale de Marie-Renée Lavoie, Editura Trei – recenzie

Patru cuvinte aveau să schimbe complet traiectoria vieții eroinei noastre: „Plec, iubesc pe altcineva.” Vorbe simple, dar cutremurătoare, rostite de Jacques, soțul său, după douăzeci și cinci de ani de căsnicie. Pentru el nu au mai contat sentimentele soției și nici ale celor trei copii ai lor. Fericirea lui, acum, era o femeie mai tânără cu treizeci de ani. Aceste cuvinte aveau să dărâme toată încrederea și cutezanța ce sălășluiau în sufletul Dianei. În toți acești ani de căsnicie, se abandonase complet familiei, trăise doar pentru copii și pentru Jacques. Uitase de ea însăși! 

„Mi-au trebuit ani întregi ca să-mi revin după ce el mi-a spus: „Plec, iubesc pe altcineva”. Nu pe mine mă ucidea cu aceste vorbe criminale, ci ucidea toate ideile pe care mi le făcusem despre mine prin ochii lui, prin uniunea aceasta sfântă ce mă completa, mă definea. O uniune în care mă abandonasem cu totul în cele din urmă pentru că fusese pecetluită cu jurăminte sacre și inele binecuvântate.

Când mi-a spus că nu-și mai poate ține promisiunea, mi-a fugit pământul de sub picioare. Toate reperele mele s-au spulberat din câteva cuvinte. Și în timpul coborârii mele vertiginoase spre iad, proptelele pe care încercam să le prind îmi scăpau din mână.”

Povestea Dianei doare cu atât mai mult cu cât este chinuitor de actuală. Oare câte femei nu au fost abandonate de soți după ani de căsnicie? Câți dintre ei nu și-au găsit fericirea în brațele unor femei cu mult mai tinere ca ei? Oare câte dintre aceste soții abandonate nu au crezut că viața lor s-a terminat? 

Deși încă mai speră că Jacques se va întoarce la ea, deși sufletul ei încă plânge, Diane nu se lasă înfrântă. Găsește puterea de a merge înainte, chiar dacă asta înseamnă să se întoarcă în trecut, să facă o radiografie „la rece” a propriei căsnicii, să își găsească eliberarea într-un mod destul de brutal, dar benefic, pentru ea: începe să distrugă diferite lucruri prin casă, mai ales articole de mobilier, aleargă desculță pe stradă pentru că și-a dăruit frumoasele cizme unei femei necunoscute, încălțări cumpărate cu banii de pe amanetarea verighetei – acest gest a însemnat un mare act de curaj pentru ea!! – , petrece, se îmbată. 

Situațiile comice pe care le declanșează, mai mult sau mai puțin voit, se succed concomitent cu tumultul său emoțional, slăbiciunile, dar și forța sa lăuntrică, o determină să meargă înainte, să creadă în ea, să se redescopere și, nu în ultimul rând, să își găsească echilibrul emoțional pierdut.

Narată la persoana întâi din perspectiva Dianei, povestea urmărește viața acesteia „de după” ziua fatidică, eforturile sale de a se regăsi pe sine, de a înțelege când casnicia ei s-a transformat din frumoasă într-una banală, unde și când s-a rupt firul dragostei, unde a greșit și, mai ales, ce trebuie să facă pentru a fi EA fericită, împlinită. 

„Vața pe care mi-o inventasem își pierdea ultima ancoră. Ultimele urme ale trecutului se estompau. Iubirile mele, toate iubirile mele plecaseră către o nouă viață. Fără mine. Își construiau în alte părți poveștile care, de acum încolo, nu mă mai priveau. Mă simțeam părăsită, abandonată, ca rănitul pe care-l lași fără să vrei în urmă ca să-ți salvezi viața.

Aveam nevoie de o nouă poveste, de o nouă viață. Pe scurt, de o resetare.”

„(…) am aflat că imprevizibilul vieții e una dintre cele mai frumoase calități ale ei. Nimeni nu se îmbarcă pe un vapor acceptând din start ideea că vasul se va scufunda. Și totuși, vasele se scufundă. Fundurile mărilor sunt pline de epave pe care fauna și flora le digeră încetul cu încetul. Pe mare plutesc zi de zi vase tot mai multe și veliere majestoase. E de înțeles, e așa de frumoasă! Iubirea, ca marea, merită din plin riscul la care ne supune.”

Deși subiectul cărții este unul trist, autoarea resește să contureze povestea într-un stil tragicomic, lectura fiind un amestec de tristețe și zâmbet, furie și exaltare, cinism și realism. Diane întruchipează femeia aflată la vârsta a doua abandonată de soț, dezorientată, speriată, dar nicicum înfrântă. 

Titlul cărții este bine ales, sugestiv, iar coperta, în varianta noastră, mi se pare mult mai potrivită cu titlul și întreaga poveste. Toate sunt bine corelate între ele, emanând, de la început, o stare de duioșie, căldură, dar și melancolie, tristețe. 

„Autopsia unei așa-zise căsnicii banale” de Marie-Renée Lavoie nu este doar o simplă poveste. Ea aduce în discuție teme reale, dure, copleșitoare. Ne vorbește despre abandon, dezamăgire și tristețe, neputință, temere, dar și despre prietenie, iubire, speranță. Eroina cărții ne învață că viața femeii nu se termină dacă este părăsită de soț, că are dreptul să fie furioasă, speriată, că lacrimile îi pot curăța sufletul, că a fi femeie înseamnă mult mai mult decât un trup suplu și bine lucrat, că oricând poți schimba ceva în viața ta, doar să vrei. 

O poveste simplă și, totuși, atat de complexă!