Azilul meu de Alexandru Lamba, Editura Polirom – recenzie

Azilul meu

Alexandru Lamba

Editura Polirom

Colecția Ego. Proză

Nr. de pagini: 208

An apariție: 2024

Alexandru LAMBA s-a născut în 1980, la Brașov, și este absolvent al Facultății de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor. A publicat romanele SF Sub steaua infraroșie (2016) și Arhitecții speranței (2017), precum și un volum de proză scurtă, Singurătatea singularității (2018). Pe lângă multe alte povestiri, apărute în periodice sau în antologii, a scris scenariile pentru albumele de bandă desenată Focurile lumii noi (2018) și Povești din lumi și timpuri (2022), ilustrate de Alexandra Gold. Pentru ultima sa carte, Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte (2022), a primit Premiul Ficțiunea pentru cel mai bun final.

În plin Război Rece, doi români fugiți din țară ajung în mijlocul deșertului algerian, unde primesc o misiune importantă: să participe la pregătirea unor teste nucleare subterane desfășurate de armata franceză. Cei doi sunt martori ai unei detonări în timpul căreia o galerie cedează, iar gazele radioactive scapă la suprafață. Pe lângă aspra climă sahariană, românii au de înfruntat și alte pericole. Printre contractorii civili umblă zvonuri ciudate despre experimente care-și propun deschiderea unor găuri de vierme, accesarea unor tuneluri prin timp și spațiu, iar din fascinația pe care o sădesc asemenea teorii în cei prea temerari se pot naște primejdii inimaginabile. Totodată, există oameni care de sute de ani își duc zilele în deșert, iar cultivarea unei relații cordiale cu ei se dovedește a fi o provocare pentru europeni. Deși atât de multe lucruri îi separă, militarii francezi, fugarii români și beduinii arabi găsesc ceva ce-i unește: umanitatea. Vor purta războaie, vor urî, vor face experimente nebunești, dar, pe lângă toate acestea, vor țese și povești de dragoste. Și, orice ar face, își vor cauta neîncetat locul și menirea. Unii dintre ei le vor găsi.

Alexandru Lamba e un autor care a reușit să mă impresioneze foarte plăcut acum câțiva ani, când am avut prilejul să citesc „Singurătatea singularității”, un volum de proză scurtă SF care mi-a rămas la suflet, despre care am scris pe atunci chiar aici, pe Delicatese literare și pe care nu încetez să îl recomand, fie că sunteți fani SF, fie că doar aveți o curiozitate în această direcție.

Acesta este principalul motiv pentru care, auzind de apariția acestui nou roman, „Azilul meu”, nu m-am codit deloc să îl aleg de pe rafturile libris.ro. Sinopsisul convingător, dar și experiența de care vă aminteam îmi garantau o lectură interesantă, ceea ce s-a dovedit exact.

Cartea se derulează sub forma unei confesiuni făcute de un misterios nomad al deșertului, Rida, ajuns acum să își așeze cortul în curtea fiului său, convertit deci la bătrânețe la o viață sedentară, nu lipsită însă de elementele tradiționale. Nepotul lui vine în vizită cu un jurnalist român, Laurențiu, care vrea să afle detaliile extraordinare ale experienței celui care fusese, pe vremuri, un emigrant român, fugit din țară în vremea dictaturii tocmai în Franța și ajuns, pe căile întortocheate ale sorții, în Algeria, unde va trăi niște experiențe bizare în timpul testelor nucleare executate în deșert de către armata franceză. În paralel, se desfășoară povestea unei orfane beduine, destinată inițial unei vieți lipsite de speranță, drept cea mai oropsită membră a tribului, cea care are grijă de animale, doar ele putând să îi aducă alinare în fața vitregiilor la care e supusă de bestia cu chip uman pe nume Sami, fiul șefului de trib, și în fața indiferenței altor membri ai clanului, pentru care nu valorează nici cât o ceapă degerată.

Cele două fire narative se vor împleti înspre final, punând astfel cap la cap piesele acestui puzzle imaginat de autor.

Stilul abordat de autor în acest roman e sobru, riguros, lipsit de ornamente. Alături de Radu, protagonistul, te simți pierdut în imensitatea deșertului și a unui univers rece, guvernat de legi știute și neștiute, căruia oamenii de știință încearcă să-i dezlege tainele, apelând și la metode reprobabile în experimentele lor. Radu și George, cel alături de care a fugit din țară, sunt doi pioni aruncați pe tabla de șah ai unei mari puteri europene. Cu toate acestea, Radu simte de prima dată atracția deșertului, sentimentul cumva mistic al unei predestinări. Inginer specializat în sudură, acceptă o muncă grea și periculoasă, fără să știe exact dimensiunile acestei întreprinderi în care a intrat, și când spun dimensiuni, mă refer inclusiv la sensul științific. Forțele pe care cercetătorii vor să le dezlănțuie în deșert se spune că ar putea deschide drumul către accesarea încă unei dimensiuni. Astfel, tesseractul și alte concepte abstracte vin să paveze calea spre inserarea unor elemente SF într-o poveste de viață altminteri relativ obișnuită – încercările unui emigrant aflat departe de casă și de lumea civilă, așa cum o știuse până atunci. Fiindcă în deșert, cel care se împrietenește cu el e un militar, alături de o tânără pe care nu știe de unde să o ia, al cărei rol se va dezvălui mai târziu.

Contactul cu mediul de viață al nomazilor e unul abracadabrant, întreaga lume în care se vede imersat ascunde primejdii ascunse, care parcă își dau concursul pentru a-l pierde pe sudorul român aflat în căutarea unei noi vieți, însă care își poate găsi foarte ușor sfârșitul în acest mediu lipsit de orice reper.

Și totuși, factorul uman există, iar el se interpune între Radu și anihilare, fie ea și una menită să îl transforme într-un pionier al cercetării spațiilor cu mai multe dimensiuni. Radu nu acceptă să joace rolul de pion și își alege singur calea.

Mi-a plăcut faptul că el îi povestește o variantă de-a dreptul științifico-fantastică jurnalistului, după care ne surprinde cu varianta reală, exact cea care se împletește cu povestea orfanei, dându-i astfel credibilitate întregii construcții narative. Știe să păstreze un anumit grad de tensiune, după care, prin cele două variante ale adevărului, oferă două direcții, dintre care doar cea pe care o recunoaște față de sine însuși e cea reală, și cea care îi conferă autenticitatea.

Aplaud în mod deosebit modul în care autorul a ales să riște oarecum, plasând într-o poveste realistă, convențională și deloc ieșită din comun pentru tematica unei bune părți ale literaturii românești actuale, aceste elemente SF și alegând un spațiu mai puțin ofertant, cu lumi aflate în vecinătate, dar fără un numitor comun – lumea francezilor care se joacă cu energia nucleară în deșert și cea a nomazilor arabi, tuaregii fiind și ei amintiți mai de la distanță – totul iscusit plasat în conjunctura internațională a anilor ‘60. Avem nevoie de autori care îndrăznesc, care se dezbară de alegerile sigure, cele la modă, alegând drumuri mai puțin bătute de unii dintre confrații lor, fără însă a etala acea nevoie de a șoca și de a exagera, care duce lucrurile în derizoriu.

Povestea orfanei echilibrează cadrul steril al deșertului și dă firului epic savoarea umanității, dovedindu-se un adevărat refugiu pentru Radu, azilul lui – acel cort negru de nomad care ascunde o lume plină de profunzime, mai valoroasă decat orice experiment.

„ – Am să-ți povestesc cum am ajuns eu, un român în Sahara. Atunci, în acea perioadă istoria era la fel de aspră cu noi cum e și azi, dar măcar părea mai molcomă. Nu-ți voi cere să crezi partea ciudată a aventurii mele, care s-a petrecut după ce am făcut ultimele suduri interioare – ai să înțelegi atunci despre ce e vorba. Mi-e suficient să te conving că am ajuns acolo, că am stat între tonele alea de metal și că m-am întors acasă. Aici. Am să-mi spun povestea până în acea clipă, ultima dintr-un șirag de multe, care m-au transformat dintr-un refugiat într-un nomad. Mai departe, poți alege să crezi ce vrei.”

Cartea „Azilul meu” de Alexandru Lamba poate fi comandată de pe libris.ro 

Recenzii și prezentări cărți autori români

Recenzii și prezentări cărți Editura Polirom