Călărețul de aramă de Paullina Simons, Editura Epica – recenzie

Călărețul de aramă de Paullina Simons – recenzie

Călărețul de aramă

(The Bronze Horseman – 2001)

Paullina Simons

Editura Epica

Traducere: Iris Manuela Anghel

Nr. pagini: 919

An apariție: 2018

Paullina Simons s-a născut în Sankt Petersburg și la vârsta de zece ani a emigrat în Statele Unite împreună cu familia ei. A absolvit Științe Politice la Universitatea din Kansas și a lucrat ca jurnalistă în domeniul financiar și traducătoare. Pe lângă bine-cunoscuta sa trilogie, Călărețul de aramă, multe dintre romanele Paullinei au dobândit popularitate internațională, ajungând pe listele celor mai vândute cărți în numeroase țări. În prezent, Paullina și soțul ei locuiesc în Long Island, New York, și au patru copii, una dintre fete purtând numele eroinei din Călărețul de aramă, Tatiana.

• Seria Călărețul de aramă (The Bronze Horseman)

0.5. Children of Liberty – 2012

0.75. Bellagrand – 2013

1. Călărețul de aramă (The Bronze Horseman – 2001)

2. Tatiana și Alexander (Tatiana and Alexander – 2003) – recenzie

3. Grădina de vară (The Summer Garden – 2006) – recenzie

3.5. Tatiana’s Table: Tatiana And Alexander’s Life Of Food And Love – 2007

O minunată poveste de dragoste se înfiripă în Leningradul ocupat de nemți, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Tatiana are doar șaptesprezece ani, când naziștii invadează Rusia, în 1941. Locuiește împreună cu familia ei într-un apartament micuț din Leningrad, ducând o viață modestă, dar liniștită. Războiul n-a atins încă acest oraș mărturie a unei glorii apuse, unde mai există speranță.

Fire romantică, Tania simte că perioada copilăriei a luat sfârșit când îl cunoaște pe Alexander, un locotenent din Armata Roșie de care se îndrăgostește la prima vedere. Dar întâmplarea face ca rivala ei pentru inima ofițerului să fie chiar Dașa, sora ei mai mare. Prinsă între dragostea de soră și iubirea pentru Alexandru, inima Tatianei devine, și ea, un câmp de bătălie.

Cei doi îndrăgostiți, Tatiana și Alexander, vor fi angrenați în iureșul evenimentelor și vor avea de dus o luptă aprigă, plină de sacrificii, pentru a-și câștiga libertatea și dreptul de a-și trăi iubirea.

Un fascinant roman despre pasiune, secrete ascunse, trădare și supraviețuire, în care realismul evenimentelor se împletește magistral cu trăirile intense ale personajelor.

Călărețul de aramă este o carte superbă, copleșitoare și emoționantă, absolut memorabilă!

Pe fundalul unei perioade istorice extrem de zbuciumate, ia naștere o poveste de dragoste de o frumusețe aparte. Toate astrele păreau însă să se fi aliniat împotriva celor doi îndrăgostiți – războiul nemilos, conjunctura istorică, regimul opresiv și nedemocratic, mâna destinului.

Împletită cu povestea romantică, cartea îți oferă și o importantă luptă de supraviețuire. Pentru cei care au trăit doar sub un regim democratic, unde libertatea de exprimare și drepturile individului sunt garantate prin lege, nu pot să înțeleagă cum o persoană își poate găsi fericirea în ciuda condițiilor extrem de vitrege. Însă ființa umană are resurse nebănuite de adaptare și a reușit să treacă peste cele mai negre perioade din istorie cu optimism și speranță.

Tatiana, personajul feminin principal al cărții, reușește să te fascineze încă de la primele pagini ale cărții. În vârstă de șaptesprezece ani, blondă, cu ochii verzi ca marea și o puzderie de pistrui pe față, Tatiana pare aproape un personaj de basm, prea bună și inocentă ca să poată fi adevărată, întocmai ca o plantă exotică și gingașă, crescută pe un câmp sălbatic, reușind să-și păstreze puritatea și prospețimea, în ciuda buruienilor ce încercau să o înăbușe.

Tatiana se născuse la Leningrad în anul 1924, anul în care murise Lenin iar firava posibilitate a liberei inițiative dispăruse și aceasta odată cu el. Dașa, sora Tatianei se născuse în anul 1917. După ea, părinții avuseseră mai mulți copii, care muriseră însă cu toții la vărste fragede, din cauza tifosului și a condițiilor precare în care erau nevoiți să trăiască. Pașa, băiatul și moștenitorul, mai drag decât lumina ochilor, venise pe lume în anul 1924, însă alături de el venise, nedorită și neașteptată, și Tatiana, sora lui geamănă, mai degrabă o sursă de probleme decât o bucurie pentru părinții ei. Din cauza lipsei de spațiu cu care se confruntau toți leningrădenii, Dașa trebuia să se înghesuie cu Tatiana în acelați pat, iar Pașa dormea încolăcit la picioarele lor. Părinții dormeau în aceeași cameră pe o canapea, iar bunicii în camera de alături, separată de un mic hol. Intimitatea era un cuvânt fără nicio semnificație, în aceeași clădire locuind mai multe familii înghesuiți în camere care dădeau spre același coridor tip vagon. Orice discuție mai aprinsă era auzită de toți vecinii, iar baia și bucătăria erau folosite de toți la comun.

Mai mult în serios decât în glumă, Dașa îi reproșa adesea Tatianei că din cauza ei o să rămână fată bătrână, întrucât dacă n-ar fi fost nevoită să doarmă cu ea în pat, ar fi putut să-și aducă un soț alături de ea. Acest lucru n-o împiedica însă pe Dașa să-și trăiască viața din plin. După o scurtă aventură cu doctorul stomatolog la care lucra ca asistentă, Dașa ducea o viață plină de petreceri, mergând zilnic seara în oraș și oferindu-și favorurile soldaților chipeși, îndrăgostindu-se frecvent și povestindu-i mereu Tatianei despre iubiții ei. Totuși, ultima ei cucerire părea să fi avut un statut aparte, Dașa declarând că acesta era marea ei dragoste, întâlnindu-se deja de trei ori cu el.

Întrucât familia ei se zbătea în lipsuri materiale, ca de altfel toate familiile în acea vreme, Tatiana se angajase deja la uzina Kirov, unde așeza tacâmurile în cutii.

Unui adolescent din zilele noastre i s-ar părea o viață de iad, dar Tatiana reușea să-și găsească bucuriile în lucrurile mărunte, văzând doar jumătatea plină a apaharului, ciupind câteva clipe în plus de somn, citind mult și amuzându-se de scrierile satirice ale lui Zoșcenko.

Ziua de 22 iunie 1941, în care Hitler a invadat Rusia, încălcând pactul de neagresiune din anul 1939, nu a speriat-o prea mult pe Tatiana. Hitler se afla la peste 2000 de kilometri de Leningrad și, încrezătoare în propaganda stalinistă, Tatiana era convinsă că va fi nimicit repede de puterea proletară a poporului. În sinea ei, nu înțelegea prea bine agitația membrilor familiei ei. Părinții ei, cuprinși de frenezie, îi făceau bagajele fratelui ei Pașa pentru a-l trimite într-o tabără la Tolmacevo, în ciuda insistențelor acestuia că dorea să se înroleze. Deda (bunicul), cel care le spusese de mult timp că Hitler nu era de încredere și adunase în fiecare lună conserve, plecase împreună cu babușka (bunica) și Dașa la bancă să scoată toți banii care îi aveau. Tatianei i s-a încredințat misiunea de a cumpăra cât mai multe provizii cu 150 de ruble, o sumă uriașă la acea vreme. După ce toți membrii familiei au plecat, Tatiana nu s-a grăbit de fel. Întrucât era duminică, s-a îmbrăcat cu rochia ei cea mai frumoasă, albă cu trandafiri roșii, pe care tatăl ei i-o adusese dintr-o delegație în urmă cu doi ani. Eticheta ”Fabrique en France” cusută pe rochie o încântase încă de prima dată, făcând-o să viseze la iubiri pătimașe, întrucât se știa că francezii sunt poporul asociat iubirii, pe când americanii simbolizează pofta de viață, rușii suferința, iar italienii credința.

”Căci cine erau mai romantici decât francezii? Ei erau maeștrii iubirii. Toate popoarele sunt diferite. Rușii erau de neîntrecut în suferință, englezii în reticență, americanii în pofta de viață, italienii în dragostea pentru Hristos, iar francezii în speranța pentru iubire. ”Îmbrac-o, chérie – păreau să-i spună – și vei iubi cum am iubit și noi! Îmbrac-o și vei descoperi dragostea adevărată!” Și, îmbrăcată cu rochia ei albă, presărată cu trandafiri roșii, Tatiana nu dispera niciodată.”

Încălțată cu pantofii roșii cu toc ai Dașei, Tatiana a plecat la plimbare, bucurându-se din plin de ziua de vară. Totuși, o ușoară îngrijorare a început să i se strecoare în suflet observând că toate magazinele cu produse alimentare erau golite complet, După mai multe ore în care s-a îndepărtat tot mai mult de casă, fără a putea cumpăra nimic, Tatiana a găsit un chioșc de înghețată care vindea crème-brûlée, pasiunea ei. Neputând rezista tentației, Tatiana și-a cumpărat o înghețată, pe care a început să o savureze plină de încântare. În acel moment a observat-o Alexander Belov, un locotenent-major în vârstă de douăzeci și doi de ani. Fermecat de naturalețea ei și de candoarea ce i se citea în priviri, Alexander a traversat strada și a intrat în vorbă cu ea. La rândul ei, Tatiana a fost vrăjită de tânărul înalt, cu umeri lați, cu părul ca abanosul și ochii de culoarea caramelului, ce emana multă blândețe în ciuda forței lui impresionante.

Destinul lui Alexander fusese extrem de zbuciumat până în acel moment, trecând prin atâtea evenimente dramatice cât pentru o viață de om! Alexander se născuse în America. Tatăl lui, Harold Barrington, făcuse parte din idealiștii comuniști ce protestau activ pentru schimbarea regimului politic. Însă idealismul este o armă cu două tăișuri. Câteodată, unii revoluționari mânați de idealuri au reușit să schimbe cursul istoriei, dar au fost și destui care s-au sacrificat degeaba, manipulați de vorbe mincinoase, dar bine meșteșugite. Este bine cunoscut în istorie ”deceniul roșu” din America, în care mulți intelectuali, jurnaliști, oameni de rând cu vederi liberale sau chiar reprezentanți ai guvernului american au îmbrățișat ideologia comunistă. Alexander se născuse în anul 1919, pe când tatăl lui avea treizeci și șapte de ani iar mama lui, italiancă de origine, treizeci și cinci de ani. Pe când Alexander avea doar unsprezece ani, părinții lui au decis să-și trăiască visul ”pe viu”, predându-și pașapoartele, renunțând la cetățenia americană și emigrând în Uniunea Sovietică. Curând aveau să constate cu durere că se închinaseră, de fapt, la ”zei falși”. În ciuda ideologiei propagandistice, oamenii se zbăteau în sărăcie și condiții mizere, libertatea de exprimare era drastic îngrădită iar viitorul era sumbru. Groaznică lovitură pentru soții Barrington, care au constatat că, lăsându-se duși de valul unor iluzii, își condamnaseră propriul fiu la o viață lipsită de orice perspective. Încercând cu disperare să îndrepte lucrurile, după ce Alexander împlinise șaptesprezece ani, mama lui încercase să obțină ajutor de la ambasada americană, care o ignorase însă complet, întrucât ea renunțase de bunăvoie la cetățenia americană. Fapta ei nu a rămas însă fără consecințe, fiind arestată de NKVD (poliția secretă sovietică) și executată după o judecată sumară. Cum ajunsese Alexander să-și ia numele Belov și să ajungă ofițer în Armata Roșie este un mister pe care îl vom desluși mult mai târziu.

Pentru Alexander, Tatiana a fost întocmai ca o oază cristalină de apă pentru un om ce mersese zile în șir printr-un deșert torid! Atras de ea ca un magnet, Alexander s-a oferit să o ajute să-și procure rezervele dorite de la magazinul ofițerilor. Acolo Tatiana l-a cunoscut și pe Dimitri, prietenul lui Alexander, care era însă diferit de acesta ca noaptea de zi, fiind un simplu soldat, fără prea multe calități, invidios, arțăgos și insistent până la hărțuire. Era de-a dreptul bizar cum cei doi ajunseseră să se împietenească. Bucuroasă că a reușit să procure tot ce-i spusese tatăl ei, Tatiana, însoțită de cei doi soldați, s-a întors acasă, unde a avut un adevărat șoc. Alexander era chiar iubitul Dașei, cel despre care aceasta declarase că era marea ei dragoste!

Deşi Alexander o aşteaptă a doua zi pe Tatiana în faţa uzinei unde lucra şi îi spune că vrea să se despartă de Daşa pentru a fi împreună cu ea, Tatiana refuză categoric, spunându-i că bărbaţi o să mai întâlnească, dar sora este numai una.

Cu toate acestea, Alexander continua să o aştepte zilnic în faţa fabricii şi o conducea până aproape de casă. Întâlnirile lor sunt de o gingăşie aparte, rezumându-se doar la plimbări, un sărut timid pe frunte şi lungi discuţii interesante, amândoi deschizându-şi sufletul în faţa celuilalt şi aşteptând cu nerăbdare clipele ”furate” de a doua zi. Alexander îi mărturiseşte Tatianei ceea ce nu destăinuise nimănui până atunci: însuşi originea lui şi ce se întâmplase cu mama lui, un secret cu potenţial mortal dacă ar fi ajuns la urechile cui nu trebuia. De asemenea, insistă ca ea să îi spună în privat ”Șura”, un nume cu care nu îl mai striga nimeni altcineva.

Deşi întâlnirile cu Alexander îi umpleau sufletul de fericire, Tatiana avea conştiinţa copleşită de vinovăţie, simţind că îşi trăda sora. Astfel, deşi simţea că sufletul i se rupe în două, i-a cerut lui Alexander să nu o mai aştepte, necedând în faţa rugăminţilor lui de a da totul pe faţă. Simţindu-se respins şi îndurerat, Alexander a rupt şi legătura cu Daşa, astfel că o vreme Tatiana nu l-a mai întâlnit deloc, tristeţea punând stăpânire pe ea.

Totuşi, când Tatiana a aflat mai multe veşti îngrijorătoare despre lupte purtate cu nemţii în apropiere de tabăra unde se afla Paşa, a apelat tot la Alexander pentru a afla mai multe informaţii despre fratele ei. Punându-şi toate relaţiile în joc, Alexander a aflat că acolo avusese loc un adevărat măcel, din care era imposibil să mai fi scăpat cineva…

O discuţie auzită întâmplător seara din camera părinţilor a bulversat-o complet pe Tatiana. Sfâşiată de durere, întrucât posibilitatea ca Paşa să se mai afle în viaţă era infimă, mama a spus printre suspine că, dacă tot trebuia să-i ia Dumnezeu un copil, mai bine i-o lua pe Tatiana, că tot e nevolnică şi nu e bună de nimic. Cumplit!

”- De ce, Georg, de ce? Știu că și tu gândești la fel. N-ai renunța la Tania pentru fiul nostru? Sau chiar la Dașa? Dar Tania este atât de timidă și de nevolnică, încât n-o să facă nimic în viață.

– Dar ce viață o așteaptă aici, indiferent dacă e timidă sau nu? întrebă tata.

– Alta ar fi fost soarta fiului nostru, spuse mama. Alta ar fi soarta dragului nostru Pașa.”

Vorbele sfâșietoare ale părinţilor ei şi faptul că Alexander nu o căutase pentru a-i da vreo veste au împins-o pe Tatiana la o faptă impulsivă. Înrolându-se în Armata Poporului, a plecat alături de ceilalţi voluntari să sape tranşee în apropiere de zona unde se afla tabăra lui Paşa, sperând să-l poată găsi pe acesta şi să-l redea familiei.

Înnebunit de grijă aflând ce gest necugetat a făcut Tatiana, Alexander a plecat după ea, reuşind să o salveze în ultima clipă de sub dărâmături, după ce gara în care ea se afla fusese bombardată. Alexander o îngrijeşte cu o infinită grijă şi tandreţe, curăţându-i rănile şi cărând-o în spate nouă kilometri.

După ce a redat-o familiei ei, Alexander a realizat că, indiferent de preţ, nu putea să se mai ţină departe de Tatiana, astfel că şi-a reluat relaţia cu Daşa. A urmat o perioadă chinuitoare pentru sufletul Tatianei, care trebuia să cedeze, de fiecare dată când Alexander şi Dimitri veneau în vizita, rugăminţilor Daşei de a urca pe acoperiş cu Dimitri şi a o lăsa singură cu Alexander, realizând ce făceau cei doi şi trebuind să reziste avansurilor tot mai insistente ale lui Dimitri.

Preferinţa lui Alexander era însă evidentă şi nu reuşea să şi-o ascundă prea bine de fiecare dată. Când, în urma unei discuţii aprinse din familie, tatăl Tatianei a lovit-o peste faţă, Alexander a sărit să-i ia apărarea, înfruntând-o şi pe Daşa, care trecuse de partea tatălui şi dorise să o lovească şi ea pa Tatiana, spunându-i categoric că va rupe orice relaţie cu ea dacă îşi va mai lovi vreodată sora. Printre rânduri, nu poţi să nu te cutremuri de orânduielile acelor vremuri, în care bătaia era la ordinea zilei într-o familie, nimeni neluând vreo atitudine…

”- Prea puțin îmi pasă dacă o lume întreagă va afla de noi. Nu voi mai permite nimănui să-ți facă vreun rău, continuă cu ochii ațintiți asupra ei. Și o știi prea bine. Așa că, dacă nu vrei să mă vezi spânzurat sau să-ți distrug planurile de a o feri pe Dașa de suferința aflării adevărului, îți sugerez să eviți compania oamenilor care s-ar putea să-ți facă rău.

– Dar tu pe ce lume trăiești? îl întrebă Tatiana. În America ta nu se întâmplă asemenea lucruri? Aici, în Rusia, părinții își bat copiii, iar copiii îndură fără să crâcnească. Surorile mai mari își bat surorile mai mici, iar acestea îndură cu stoicism. E un fapt cât se poate de firesc.”

Toate aceste treceri de la cald la rece ale lui Alexander faţă de ea au înnebunit-o pe Tatiana care, nemaiputând rezista, i-a reproşat lui Alexander situaţia imposibilă în care o punea, cerându-i să rupă mai bine relaţia cu Daşa decât să o mai facă să sufere atâta. Pentru a-i explica atitudinea lui, Alexander i-a mai dezvăluit o informaţie tulburătoare, care punea într-o cu totul altă lumină relaţia lui cu Dimitri. După ce reuşise să-şi ia o nouă identitate şi intrase în armată, Alexander riscase totul pentru o ultimă întrevedere cu tatăl lui. Pentru aceasta, apelase la Dimitri, coleg cu el la Academia militară, al cărui tată era paznic la închisoare. Astfel, Alexander reuşise să-i aducă o ultimă alinare tatălui lui înainte de moarte, care s-a liniştit văzând că fiul lui era în viaţă cu o carieră în faţă sub o identitate nouă, dându-i totuşi sfatul, prin cuvintele unui poem în limba engleza, să se întoarcă în ţara lui natală. În acelaşi timp însă, Alexander a ajuns la mâna lui Dimitri, care avusese grijă să-l şantajeze în permanenţă de atunci, jucându-se cu el ca pisica cu şoarecele, solicitându-i noi şi noi favoruri, în schimbul tăcerii lui. Iar acum se părea că făcuse o fixaţie pentru Tatiana şi-i ceruse lui Alexander să nu stea în calea lui. Alexander nu avea de ales. Dacă ar fi mers mai departe cu relaţia cu Tatiana, un singur cuvânt din partea lui Dimitri îl putea trimite în faţa plutonului de execuţie. În acelaşi timp, nu putea renunţa la a o putea vedea, pentru a putea veghea asupra ei, astfel ducea mai departe şarada cu Daşa.

Privind din afară, Tatiana a înţeles mult mai bine ce se petrecea. În ciuda avantajelor pe care le obţinuse de la Alexander, Dimitri era înnebunit de invidie şi gelozie, astfel că îi făcea o plăcere perversă să ia de la acesta tot ce simţea că avea importanţă pentru el. El nu era, de fapt, îndrăgostit de Tatiana, dar sesizase că Alexander era, astfel că o reclamase pentru el. Singura soluţie de ieşire din acea criză era ca Alexander să se poarte tot mai rece şi indiferent cu Tatiana.

Pe lângă drama personală a celor doi îndrăgostiți, o amenințare sinistră plana asupra tuturor. Cu o precizie militară înfricoșătoare, nemții ajunseseră până la porțile Leningradului, semănând moarte și distrugere în calea lor. Orice cale de ieșire în exterior fusese tăiată astfel că toți locuitorii Leningradului erau siliți să rămână în interiorul orașului, fără nicio posibilitate de evadare. Viitorul era incert și sumbru, iar speranțele extrem de firave.

În curând, iadul avea să se dezlănțuie. Nemții au instituit blocada asupra Leningradului, iar rațiile de mâncare au fost reduse drastic. Oamenii mureau pe capete, soldații pe front, iar civilii de foame. Însă, în timp ce soldații aveau măcar șansa de a muri pe câmpul de luptă ca niște eroi, foamea s-a dovedit a fi un inamic mult mai perfid, răpindu-le oamenilor demnitatea, umanitatea, compasiunea, speranța și chiar și rațiunea. Verișoara Tatianei, Marina, a mâncat aproape toate rațiile familiei în drum spre casă, iar bunica ei a vândut mașina de cusut a mamei cu care aceasta câștiga zilnic bani cusând uniforme doar pe câteva alimente ce le-au asigurat o singură seară o masă ceva mai consistentă. Încă o dată, Tatiana se dovedește a fi ca o boare de aer cald pe un lac înghețat, păstrându-și bunătatea, compasiunea și spiritul de sacrificiu, în ciuda faptului că sufletul ei era sfâșiat în bucăți după ce Dașa anunțase că s-a logodit cu Alexander.

Pe măsură ce zilele treceau și iarna se apropia cu repeziciune, oamenii ajunseseră să fie doar copii palide a celor ce fuseseră odinioară, topindu-se pe picioare și împuținându-se drastic, cadavrele fiind adunate cu miile zilnic de pe străzi și aruncate în gropi comune. Dezumanizarea făcea ravagii, oamenii atacându-se și sfâșiindu-se între ei pentru o bucățică de pâine, iar viața unui om nu mai valora nici cât o ceapă degerată…

Pe măsură ce bombardamentele cădeau întruna fără milă, s-a defectat și uzina electrică iar apa nu mai putea să urce la ultimele etaje. Încercând să care apa cu gălețile, aceasta se vărsa adesea, transformând scările în patinoare. O femeie a alunecat pe scări și și-a rupt piciorul, fără a mai putea să se ridice, iar cum ceilalți nu mai aveau forța necesară pentru a o ajuta, a înghețat acolo și a pierit…

Frigul era din ce în ce mai năprasnic, iar pentru a se putea încălzi, oamenii și-au sacrificat cărțile și mobilele din casă…

Cumplit coșmar! Fără mâncare, fără apă curentă, fără lumină, fără căldură, fără speranță…

Îngrozitoare imaginile descrise, cu atât mai mult cu cât sunt inspirate din fapte care s-au întâmplat în realitate! Din 8 septembrie 1941, dată la care Hitler a început asediul asupra Leningradului până în martie 1942, au pierit peste un milion de leningrădeni… Cutremurător!

Autoarea reușește să transmită foarte bine atmosfera de teroare și groază ce domnea atunci, precum și descurajarea care cuprindea, încetul cu încetul, inimile tuturor…

În tot acest timp, Alexander, care devenise între timp căpitan pentru fapte de vitejie înfăptuite pe câmpul de luptă, s-a dovedit un ajutor de nădejde pentru familia Tatianei, aducându-le mereu provizii și încercând să o protejeze cât mai mult pe Tatiana, atât cât era posibil… Neputința lui de a o putea pune la adăpost pe femeia adorată îi măcina adesea sufletul.

În luna ianuarie 1942, Alexander a reușit în sfârșit să le scoată din Leningrad pe Tatiana și pe Dașa, ambele foarte slăbite și bolnave, strecurându-le într-un camion militar care urma să le ducă în cel mai apropiat oraș, de unde acestea puteau să-și continue drumul spre satul unde se refugiase bunica lor.

Șase luni mai târziu, Alexander era înnebunit de grijă întrucât nu mai avea nicio veste de la cele două surori. Deși asediul nu se terminase încă, odată cu venirea primăverii Leningradul își începuse, încetul cu încetul, reconstrucția. Morții fuseseră îngropați, străzile curățate de moloz, iar legumele erau plantate în parcuri.

Cum a putut să-și ia prima permisie, Alexander a pornit pe urmele Tatianei și Dașei, sperând să le mai găsească în viață. Gândul că Tatiana ar fi putut muri îl paraliza complet pe Alexander, care nu mai vedea niciun motiv să-și mai continue viața dacă ea nu mai exista.

”Nu de propria moarte se temea.

Ci de a Tatanei. Spectrul morții ei îi răpea curajul.

Moartea Tatianei însemna și moartea lui Dumnezeu, iar Alexander știa prea bine că nu mai putea să trăiască nici măcar o clipă într-un univers guvernat de haosul războiului, nu de ordinea divină.”

După atâtea luni de chin, destinul le-a oferit lui Alexander și Tatianei o mică oază de fericire… Într-un decor idilic, cei doi și-au consumat în sfârșit dragostea. O scurtă perioadă, cei doi au uitat de nefericire și durere, părând transportați într-un alt timp și altă dimensiune, unde grijile încetaseră să existe, fiecare dedicându-se cu trup și suflet celuilalt, iubindu-se, hârjonindu-se și tachinându-se.

Însă, pe măsură ce permisia lui Alexander se apropia de sfârșite, acesta devenea tot mai morocănos, sărindu-i țandăra din orice și devenind tot mai posesiv față de Tatiana. Când aceasta a îndrăznit să sugereze să se întoarcă cu el la Leningrad, Alexander a făcut o adevărată criză de furie, interzicându-i categoric acest lucru, întrucât orașul era încă sub blocadă. Mi-a plăcut că autoarea nu a idealizat personajele. Sub imperiul emoțiilor puternice, oamenii spun adesea lucruri pe care nu le gândesc de fapt. Extrem de agitat, Alexander i-a spus cuvinte grele Tatianei, pe care o adora mai presus de viața lui, care au îndurerat-o pe aceasta până la lacrimi, implorând-o apoi să-l ierte…

”Alexander se retrase, speriat parcă de prezența ei – de ochii, de trupul și de măinile ei.

– Spune-mi, Șura! îl imploră apoi. Doar nu ne-am căsătorit ca să ne păstrăm fiecare secretele adânc ferecate în sufletele noastre.

– Tania, nu pot să-ți împărtășesc nimic din toate astea! Înțelegi?

– Nu! țipă ea. De ce naiba te-ai mai însurat cu mine dacă vrei să-ți duci în continuare viața în minciună?

– M-am însurat cu tine, ripostă Alexander cu glasul frânt, ca să facem sex de câte ori aveam chef! N-ai înțeles asta până acum? Oricând aveam chef, Tania! Ce altceva crezi că și-ar dori un soldat aflat în permisie? Și dacă nu te-aș fi luat de nevastă, tot Lazarevo te-ar fi numit târfa mea!”

După plecarea lui, Tatiana a avut o adevărată revelație, înțelegând cu o claritate înspăimântătoare care era de fapt cumplitul secret ce îl măcina pe Alexander. Acesta era pus, din nou, într-o situație imposibilă. Dacă ar fi fugit cu Dimitri în America, după cum știa că îl presa acesta, Tatiana, devenită soția lui cu acte, ar fi fost executată. Aceeași soartă ar fi avut-o Tatiana și dacă Alexander nu pleca în America cu Dimitri, întrucât acesta s-ar fi răzbunat și l-ar fi denunțat ca impostor. Exista o singură situație în care Tatiana putea să rămână în viață, dacă Alexander ar fi murit ca un erou pe câmpul de luptă, dar în acel caz viața ei oricum nu ar mai fi avut niciun rost… Decisă să facă parte cu orice preț din viața lui Alexander și dorind să-l împiedice pe acesta să facă vreo faptă nebunească, Tatiana și-a asumat orice risc și s-a întors la Leningrad, angajându-se infirmieră la spital.

Absolut remarcabilă transformarea Tatianei. Adolescenta naivă și inocentă dispăruse complet, fiind obligată să se maturizeze forțat de ororile războiului, locul acesteia fiind luat de o femeie puternică și hotărâtă, o supraviețuitoare și o luptătoare, care încropise deja un plan de salvare pentru ea și Alexander, sesizând o oportunitate neașteptată. Speranța începuse din nou să înflorească în sufletele lor, mai ales că un mic miracol era pe cale să se producă, dându-le noi imbolduri de a acționa.

”- Merg oriunde în lume, dar numai cu tine. Vrei să ajungi în America? Sunt de acord. Vrei să mergi în Australia? N-am nimic împotrivă. Vrei în Mongolia? În deșertul Gobi? În Daghestan? În zona lacului Baikal? În Germania? În infern? Merg oriunde vrei tu, dar numai cu tine. Dacă rămâi aici, atunci rămân și eu. Nu-l las pe tatăl copilului meu în Uniunea Sovietică.”

Războiul era însă departe de a se fi sfârșit, iar orice plan de viitor era greu de urmărit și realizat, în joc fiind mult prea multe necunoscute, iar Dimitri era o adevărată bombă cu ceas…

Pe cei doi îi vor mai aștepta nenumărate încercări pe muchie de cuțit, care le vor pune la grea încercare tăria sufletească și îi vor forța să ia câteva decizii extreme, finalul cărții fiind deosebit de dramatic și sfâșietor de emoționant.

Vor avea oare vreo șansă cei doi îndrăgostiți, cărora soarta le fusese potrivnică în atâtea moduri, de a ajunge vreodată o viață liniștită împreună?

În ceea ce privește titlul cărții, Călărețul de aramă îl simbolizează pe Petru cel Mare, fiind și titlul unui poem scris de Aleksandr Pușkin, pe care Alexander i-l dăruise Tatianei încă de la primele lor întâlniri. Respectiva carte va avea un rol important în povestire, Alexander ascunzând în spatele coperților acesteia importante sume de bani, atât dolari cât și ruble, ce se vor dovedi de o importanță vitală la un moment dat.

Deosebit de interesantă este și dezbaterea purtată la un moment dat de Alexander cu Tatiana asupra rolului lui Petru cel Mare în istorie. Tatiana susținea că Pușkin a subliniat rolul ambivalent al lui Petru, întrucât construirea Leningradului nu se făcuse fără jertfe, ambii eroi ai poemului, Evgheni și Parașa, sfârșind tragic, fapt ce dovedea, în perspectiva ei, că multor oameni le-ar fi fost mai bine să-și continue viața în mlaștini. În schimb, Alexander susținea ideea că marile realizări nu se pot face fără sacrificii, iar pentru o viață liberă se merita să-ți dai inclusiv viața. Sacrificiile nu sunt însă egale. Nu se putea pune semnul egalității între sacrificiul făcut pentru înfăptuirea idealurilor lui Petru cel Mare, care ridicase Rusia la nivelul celorlalte state dezvoltate și civilizate din Europa, deschizându-le rușilor porțile culturii și limbii franceze, educației și călătoriilor, cu sacrificiul fără noimă făcut în numele lui Stalin. Pentru a-și explica mai bine ideea, Alexander i-a furnizat un exemplu foarte sugestiv. Dacă Tatiana, căreia îi plăcea să doarmă mai mult dimineața, s-ar fi trezit la ora cinci pentru a prinde pește, seara ar fi avut un adevărat festin. În schimb, dacă s-ar fi trezit la aceeași ora pentru a culege ciuperci otrăvitoare fie ar fi murit, fie ar fi suferit de foame.

Există multe alte dezbateri de idei foarte interesante în carte, care te provoacă la meditație.

Vă invit să citiți și recenzia la Tatiana și Alexander, a doua carte din serie.

Urmăriți promoțiile editurii pe pagina de facebook Epica Publishing House.

Cărţile autoarei Paullina Simons pot fi comandate pe libris.ro, librariadelfin.ro, elefant.ro, librarie.net, librex.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro, dol.ro

Recenzii și prezentări Editura Epica

Recenzii și prezentări cărți Paullina Simons

Cartea a fost menționată în Top 10 cărți de citit iarna