Castelul de sticlă de Jeannette Walls, Editura Young Art – recenzie

Castelul de sticlă

(The Glass Castle – 2005)

Jeannette Walls

Editura Young Art

Traducere: Lorena Lupu

Nr. de pagini: 376

An apariție: 2017

Jeannette Walls s-a născut la 1 aprilie 1960, în Phoenix, Arizona. A avut o copilărie destul de dificilă din cauza lipsurilor şi a mutărilor foarte dese ale familiei dintr-un oraş într-altul. La vârsta de 17 ani s-a mutat la New York, unde şi-a început cariera de jurnalist. A absolvit Barnard College şi a colaborat cu mai multe publicaţii din New York.

Apărută în 2005, cartea ei de memorii, Castelul de sticlă, a fost bestseller New York Times mai bine de şase ani. Jeannette Walls este, de asemenea, autoarea altor două cărţi devenite bestseller imediat după publicare: The Silver Star şi Cai pe jumătate îmblânziți (Half Broke Horses).

Bestseller New York Times timp de opt ani

Castelul de sticlă este povestea adevărată și tulburătoare a unei familii nonconformiste pentru care aventura, spiritul liber și traiul neîngrădit de reguli inutile sunt mai presus decât confortul unui cămin tipic. Soții Walls își cresc cei patru copii învățându-i să nu se teamă de nimic, să gândească liber, să fie independenți, dar toate acestea vin cu prețul unei vieți de nomazi, al absenței unei case decente și, de multe ori, al lipsei mâncării și hainelor. Rex Walls, tatăl, un tip carismatic, de o extraordinară inteligență, îi învață pe copii istorie, fizică, vânează demoni împreună cu ei pentru a-i face să-și depășească temerile, le dăruiește stelele de pe cer de ziua lor, dar, dincolo de toate, nu reușește să le asigure un trai decent. Peste ani, fiica cea mijlocie, Jeannette, își povestește copilăria într-o carte unică, de un umor extraordinar, dar și de o profunzime emoționantă.

Ceea ce face această carte atât de specială, devenită bestseller în numeroase țări, nu este doar curajul lui Jeannette Walls de a scrie lucrurile pe care un om obișnuit le-ar ascunde poate, din jenă, ci faptul că face asta cu tandrețe și dragoste față de familia sa, încercând mai degrabă să-și înțeleagă părinții decât să-i judece.

„Memoriile sunt basmele moderne. Autobiograful este pus față în față cu provocarea de a încerca să înțeleagă, să ierte, și chiar să iubească vrăjitoarea… Cititorii vor fi uimiți de inteligența și curajul copiilor familiei Walls.“ – The New York Times Book Review

„Șocantă, tristă, pe alocuri melancolică, această carte minunat scrisă descrie cu sinceritate, dar și cu o surprinzătoare afecțiune, relațiile cu părinții și tăria legăturilor unei familii, la bine și la rău.“ – American Library Association

Castelul de sticlă ne oferă o poveste fascinantă, tulburătoare și emoționantă despre o copilărie aparte, în care aventura și pericolul merg mână în mână, confortul și siguranța părând niște noțiuni abstracte. O carte despre dorința de a-ți depăși condiția impusă de familie, de a te realiza prin propriile forțe, dar și despre iubire, iertare și împăcare! 

Deși Castelul de sticlă este prima carte scrisă de Jeannette Walls, în care ea și-a publicat memoriile, eu am citit mai întâi Cai pe jumătate îmblânziți – o carte care mi-a plăcut enorm -, în care ne este prezentată povestea lui Lily, bunica nonconformistă a autoarei, o femeie absolut remarcabilă, puternică și foarte pragmatică.   

Spre deosebire de Lily, Rose Mary – fiica acesteia și mama lui Jeannette -, era complet ruptă de realitate, respingând orice activitate practică, preferând să picteze ore întregi și reușind să-și termine studiile doar datorită presiunilor exercitate de mama ei.

Lily spera ca Rose Mary să-și găsească un soț care să fie ca o ”ancoră” pentru ea, cineva de nădejde în orice situație. În schimb, Rose Mary s-a ”pricopsit” cu Rex Walls, un pilot abil, foarte inteligent și carismatic, însă complet iresponsabil. Departe de a o aduce pe Rose Mary cu picioarele pe pământ, Rex i-a încurajat firea visătoare și activitățile artistice în detrimentul oricăror alte preocupări practice.  De altfel, și Rex și-a dat demisia din aviație imediat după căsătorie, renunțând la un venit stabil și o poziție socială sigură, chipurile pentru a se putea dedica în întregime familiei. Cum a făcut-o… ne vom lămuri pe deplin în Castelul de sticlă!

Cu inima strânsă, Lily i-a privit pe cei doi soți plecând în lume imediat după căsătorie – doi ”cai pe jumătate îmblânziți” – o comparație extraordinar de reușită, ținând cont de ceea ce vom afla din memoriile autoarei.

Este șocant să descoperi cât de iresponsabili au fost cei doi părinți ai lui Jeannette, care aplicau legea junglei în educația celor patru copii ai lor – scapă cel mai puternic -, pregătindu-i parcă pentru o viață dusă în tranșee decât pentru una din lumea civilizată. De altfel, cei doi soți mai avuseseră o fetiță, care nu supraviețuise, murind la doar zece luni, de așa zisa boală a sugarului.

La trei ani, Jeannette a luat foc – rămânând cu cicatrici pentru toată viața -, în timp ce își fierbea crenvurști ca să mănânce, în timp ce mama ei aiurită picta de zor, conform principiului ei ferm că era mult mai important să realizezi ceva care să dureze pentru totdeauna, cum ar fi un tablou, decât să pregătești ceva cu totul efemer, cum ar fi o porție de mâncare.

În timp ce Jeannette era în convalescență în spital, Brian, fratele ei mai mic, și-a spart capul, însă a fost tratat empiric la domiciliu, întrucât părinții, neavând asigurare medicală și nici venituri stabile, nu-și permiteau să plătească spitalizarea pentru două persoane. Până la urmă, se pare că nici măcar pentru una, întrucât când a venit momentul externării, Rex a răpit-o pur și simplu pe Jeannette din spital și și-au schimbat, din nou, domiciliul…

Nici un părinte responsabil nu ar risca integritatea fizică a copiilor săi, jucând un fel de ”ruletă rusească” la grădina zoologică, punându-și copiii să mângâie leopardul, pe care-l hipnotizase el în prealabil cu privirea. Și eu aș fi fost la fel de revoltată la fel ca cei care asistaseră atunci. Momentul poate fi extrem de pitoresc rememorat peste ani, ținând cont că nimic grav nu se întâmplase, dar au fost dresori cu experiență care au fost sfâșiați de animalele care până atunci le mâncau din palmă…

Viața de nomad poate părea o aventură fascinantă, atâta timp cât dispui de un confort minim. Când însă faci foamea zile la rând, te îmbraci în zdrențe și tremuri de frig, nimic nu mai este captivant.

Desele certuri dintre părinți nu erau nici ele prea plăcute, în ciuda împăcării furtunoase ce urma de fiecare dată după țipete și amenințări.

”Se purtau de parcă erau atât de fericiți că nu s-au ucis unul pe celălalt, încât s-au îndrăgostit din nou unul de celălalt.”

Rex era incapabil să se țină prea mult de un serviciu, în ciuda inteligenței lui remarcabile, în special datorită firii lui impulsive, incapacității de a se subordona cuiva și problemelor cu alcoolul.

Rose Mary nu avea nici ea vreo apăsare că nu aveau de nici unele prin casă și copiii ei sufereau de foame, deși avea toate calificările necesare pentru a obține un post bine plătit.

„În dimineața următoare, în loc să doarmă până târziu, așa cum făcea de obicei, mama s-a trezit odată cu noi, copiii, și ne-a însoțit până la școala gimnazială Battle Mountain, care era peste drum de școala elementară Mary S. Black. Și-a depus candidatura pentru o slujbă și a fost angajată pe loc, dat fiind că avea diplomă, iar în Battle Mountain nu erau niciodată îndeajuns de mulți profesori. Cei câțiva profesori pe care îi avea orașul nu erau nici pe departe elita pedagogiei, după cum îi plăcea tatei să spună, și totuși, în pofida acestor lipsuri, câte unul mai era concediat. Cu două săptămâni în urmă, domnișoara Page fusese dată afară după ce directorul o surprinsese plimbându-se cu o pușcă încărcată de colo până colo, pe coridorul școlii. Domnișoară Page a spus că nu voia nimic altceva decât să-și motiveze elevii să-și facă temele.
Învățătoarea lui Lori nu se mai prezentase la cursuri cam din perioada în care fusese concediată domnișoara Page, așa că mama a fost repartizată să predea la clasa lui Lori. Elevii ei au simpatizat-o cu adevărat. Avea aceeași concepție despre educația copiilor, pe care o avea și despre creșterea lor. Considera că regulile și disciplina stau în calea evoluției oamenilor și simțea că modalitatea cea mai bună pentru a-i lăsa pe copii să-și valorifice potențialul era să le oferi libertate. Nu-i păsa dacă elevii ei întârziau, sau dacă nu-și făceau temele. Dacă voiau să se dezlănțuie, ea nu avea nicio problema cu asta, atâta timp cât nu le făceau vreun rău celorlalți.

Mama își îmbrățișa în permanentă elevii și le spunea cât de minunați și de speciali îi consideră. Le spunea copiilor mexicani să nu lase pe nimeni vreodată să le spună că nu erau la fel de buni precum copiii caucazieni.”

Din păcate, Rose Mary era mult prea egocentrică pentru a-și sacrifica propriul confort de dragul copiilor ei, abandonându-și cu nonșalanță postul bine plătit, justificând că nu-i mai rămânea suficient timp liber pentru a picta.

Pe măsură ce disfuncționalitatea familiei ei se agravează, Jeannette și frații ei au pus la cale o adevărată strategie, în genul ”toți pentru unul, unul pentru toți”, care i-a ajutat să răzbată, fiecare reușind să-și facă o carieră.

În ceea ce privește titlul cărții, Castelul de sticlă era casa pe care promisese tatăl copiilor că le-o va construi când vor ajunge într-un loc stabil. Pe măsură ce anii treceau, iar tatăl devenea tot mai mult victima propriilor lui slăbiciuni, acel vis devenea tot mai utopic, ca în final să sfărâme în mii de cioburi ascuțite, capabile să provoace răni adânci pentru o viață întreagă. Din fericire, Jeannette era alcătuită dintr-un aluat tare și a neutralizat toate acele cioburi, învelindu-le în multă tandrețe și o iubire necondiționată, în final reușind să-și ierte tatăl și să rețină tot ceea ce a fost frumos și cald în copilăria ei. 

”- Dar l-ai iubit întotdeauna pe taică-tu, nu-i așa?

– Da, tată, i-am spus. Și tu m-ai iubit pe mine.

– Sincer, ăsta e adevărul în fața lui Dumnezeu, a chicotit tata. Am petrecut momente bune, nu?

– Da.

– Nu am construit niciodată Castelul ăla de sticlă.

– Dar ne-am distrat atunci când l-am planificat.

– Alea au fost niște planuri ale dracu’ de mișto.”

Vă recomand călduros această carte uimitoare, un adevărat exemplu de triumf împotriva tuturor șanselor, dar totodată o poveste sensibilă și emoționantă despre iubirea necondiționată într-o familie care, în ciuda defectelor profunde, i-a dat autoarei hotărârea înflăcărată și tenacitatea de a-și construi o viață de succes conform propriilor dorințe.

Cartea a fost ecranizată în 2017, în regia lui Destin Cretton, într-o distribuție de excepție: Brie Larson, Woody Harrelson, Naomi Watts, Ella Anderson.