Cei o sută de ani ai lui Lenni și Margot de Marianne Cronin, Editura Litera – recenzie

,,Când oamenii spun ,,terminal” , eu mă gândesc la aeroport.

Îmi imaginez un spațiu amplu de check-in, tavan înalt și pereți de sticlă, personalul îmbrăcat în uniformă, așteptând să mă întrebe numele și informațiile legate de zbor, dacă mi-am făcut singură bagajele, dacă sunt pe cont propriu.

Văd fețele goale ale pasagerilor verificând ecranele, membrii familiilor îmbrățișându-se și promițând că va mai exista și o dată viitoare. Apoi mă văd printre ei, trăgând cu atâta ușurință după mine valiza pe roți pe podeaua lustruită, încât parcă plutesc, în timp ce verific tabloul de plecări.

Însă trebuie să ies din visare și să-mi aduc aminte că nu la asta se referă ,,terminal” când e vorba de mine.

Acum au început să-i spună ,,care limitează viața”. ,,Copii și tineri cu afecțiuni care le limitează viața… „

,,Presupun că ai putea spune că relația mea cu Dumnezeu este una complicată. Din câte am înțeles, El este ca un fel de fântână cosmică a dorințelor. I-am cerut niște lucruri de câteva ori și, uneori, mi le-a dat. Alteori, pauză. Sau, așa cum am început să gândesc în ultimă vreme, poate că, de fiecare dată când am crezut că Dumnezeu tace, El de fapt depozita în corpul meu tot felul de porcării, un fel de ,,Du-te naibii!” secret pentru că am îndrăznit să-L provoc, pe care să le descopăr apoi peste ani. Un fel de comoară îngropată peste care să dau eu.

Când am ajuns în dreptul ușilor capelei, n-am fost deloc impresionată. Mă așteptam la o arcadă gotică și elegantă, dar, în schimb, m-am trezit dinaintea unor uși mari din lemn, cu gemulețe pătrate și opace. M-am întrebat de ce avea nevoie Dumnezeu de ferestre opace? Ce punea la cale?

,,Undeva,în lumea asta mare, sunt oameni care ne-au atins, care ne-au iubit sau care au fugit de noi. În felul ăsta, noi continuăm să trăim. Dacă te duci în locuri în care ai mai fost, ai putea să te întâlnești cu cineva care a trecut cândva  pe lângă tine, dar care te-a uitat înainte ca măcar să fi plecat. Existăm pe fundalul unor sute de fotografii ale oamenilor – mișcându-ne, vorbind, pierzându-ne neclari într-un plan secund al unei imagini pe care doi străini și-au înrămat-o și au pus-o pe șemineu. Și astfel, noi continuăm să existăm. Dar nu suficient. Nu e destul să fii doar o particulă în marea expansiune a existenței. Vreau mai mult, noi vrem mai mult. Vrem ca oamenii să ne cunoască, să ne afle povestea, să știe cine suntem și cine vom deveni. Și, după ce nu vom mai fi, să știe cine am fost.

Așadar, vom face câte un desen pentru fiecare an de viață. O sută de desene pentru o sută de ani. Și chiar dacă vor sfârși la coșul de gunoi, cel care va face curat și le va pune acolo se va gândi: Ia te uită, ce de desene!

Iar noi ne vom fi spus povestea, scoțând la iveală o sută de imagini care să spună: Lenni și Margot au fost aici.”