Colecția Prima dragoste – Editura Paralela 45

Colecția Prima dragoste

Editura Paralela 45

• Eva și ceilalți, de Cristina Ispas

• Să trăiești cu o presiune constantă, de Alina Pietrareanu

• El era frumos, eu eram iritată – Diana Geacăr

• Ceaikovski la walkman – Andrei Dosa

• Bilili – Andrei Craciun

Eva și ceilalți – Cristina Ispas

176 pg.

An pariție: 2022

CRISTINA ISPAS (născută în 1979, la Corabia) este doctor în filologie, cu o teză despre Fenomenul poetic românesc postdecembrist. A debutat editorial cu volumul de versuri fetiţa. mixaj pe vinil (2007), urmat de rezervaţia (2011, 2021, volum nominalizat la Premiile Revistei Observator Cultural). Cel de-al treilea volum de poezii, 40. să înceapă jocurile, i-a apărut în anul 2018, la Editura Fractalia, și a primit Premiul Sofia Nădejde pentru literatura scrisă de femei. Poemele ei au apărut în mai multe antologii, printre care La Neagra (2007), nasturi în lanul de porumb (2008), poate ne vedem (2010), Cele mai frumoase poeme din 2011 (2012), Echinox (9-12, 2011), Un secol de poezie română scrisă de femei (2018), Sombras, incendios y desvanes. Diecisete poetas rumanas (1961-1980) (2021). A mai publicat, de asemenea, proză scurtă, în antologia dacă nu o viaţă liniștită, atunci o viaţă lentă (2017) și a contribuit cu o serie de texte la antologia de limericks De ce n-au pisicile coadă (2017). A coordonat împreună cu V. Leac antologia de poezie tematică generaţia de aur (2020). A publicat poeme și cronică literară în majoritatea revistelor importante din ţară și a tradus mai multe cărţi din domeniile istorie și analiză socio-politică. Selecţii din poemele ei au fost traduse în limbile maghiară, spaniolă și engleză. În prezent, lucrează ca traducător și redactor de știri și pregătește un nou volum de poezii. Locuiește în București.

Uneori ni se pare că niciodată nu vom înțelege ce-a fost, cum a fost, de unde a apărut și unde a dispărut prima dragoste. Vârsta la care o experimentăm este, de obicei, una extrem de complicată. Lumea se deschide dintr-odată foarte mult și ne copleșește, ne solicită de urgență toată atenția. Cu toate acestea, Eva este hotărâtă să își trăiască în primul rând această experiență. Și e foarte posibil să aibă dreptate. – Cristina Ispas

Fragment:

Eram și nu eram o gașcă.
În primul rând, ne vedeam mai degrabă rar. O dată, cel mult de două ori pe săptămână, pe timp de vară, și apoi, pe măsură ce vremea se strica și devenea mai rece, din ce în ce mai rar.
Poate mai bine spus decât gașcă ar fi că făceam cu toții parte dintr-un fel de grup de suport, care ne ajuta să navigăm prin adolescență. Cum se întâmplă de obicei. Oricum, în seara aia păream mai împrăștiați ca niciodată. Edi, fostul meu prieten, nici nu apucase să intre în discotecă, umbla pe cine știe unde și cu cine știe cine, o parte erau la bar, alții dansau înăuntru.
Pe Edi, ca să încep cu el, îl întâlnisem chiar la intrare. Era cu două fete și un tip pe care îi știam doar din vedere. Pe una dintre fete o ținea pe după umăr, în timp ce vorbea și râdea cu tipul. O replică i-a rămas în aer când a dat cu ochii de mine, și zâmbetul i s-a stins pe jumătate, dar și-a revenit repede. A continuat să se întrețină cu tipul, retrăgându-și totuși mâna de pe umărul fetei. Am schimbat imediat locul cu o prietenă, ca să fiu sigură că treceam exact pe lângă el, străduindu-mă să îl învălui cât mai mult posibil în prezența mea, în fracțiunea aia de secundă. Am fost sigură că nu o să mă lase să trec, că o să mă agațe cumva, o să mă tragă înapoi chiar în ultimul moment, dar nu a fost așa. Ultimul lucru pe care l-am văzut, înainte să fac pasul înăuntru, unde m-au lovit imediat flash-urile albe puternice și ritmurile îndrăcite ale celor de la Prodigy, au fost doar buclele și spatele lui drept, în cămașa înflorată, nu și ochii după care tânjeam.
Am simțit nevoia să mă prăbușesc imediat pe un scaun, dar nu era niciunul liber. Cum se întâmpla de obicei când tipul de la scule punea câte o muzică din asta mai turbată, erau doar cinci, șase nebuni care alergau prin toată sala, în timp ce restul lumii se retrăsese pe margine. (…)
În afară de mine, mai erau Adrian, tipul cu care tocmai începeam să flirtez, Cristi, tipul cu care flirtasem înainte să apară Adrian (sau, de fapt, Edi), începând de pe vremea când aveam amândoi zece ani, Ada, iubita lui Cristi (și sora lui Edi), și Eugen, pe care-l educasem să fie cel mai bun prieten al meu. Pe mine mă cheamă Eva.

Cimentul mai păstra încă destulă căldură din timpul zilei, am fi putut foarte bine să ne așezăm direct pe jos, dar fiecare a căutat să se așeze pe câte ceva: Cristi și Ada au luat în stăpânire stâlpul de beton răsturnat, Eugen și-a aranjat sub fund niște cutii de carton, iar eu și Adrian ne-am tras fiecare câte-un bolțar din BCA de lângă gard. Aveam votcă și vin, bere, Sprite, fiecare combina – sau nu combina – după cum simțea nevoia. Cu tot stimulentul variat însă, atmosfera cam lâncezea. Ne mai căutam de câte-o glumiță, mai aruncam în discuție câte-un serial de la televizor, mai trăgeam de câte-un episod comun. De câteva ori chiar m-am gândit să plec de-acolo, să mă întorc în discotecă, la Moni, care era cea mai bună prietenă a mea, și la Clau, care era cea mai bună prietenă a lui Moni, dar până la urmă nu m-am putut desprinde de Adrian.
În mod normal, poate m-aș fi străduit mai mult să anim atmosfera. Cum făceam de la o vreme, de când devenisem iubita lui Edi. Nu și în seara aia, însă, în care încercam pentru prima dată o puternică senzație de volatilitate. Mi se părea că aveam nevoie de absolut toate forțele pe care le puteam aduna doar ca să mă pot menține fizic acolo. Doar ca să pot arăta în continuare lumii grămada aia de celule, aranjată de discotecă. Plus că nu mai eram nici iubita lui Edi. Sau așa părea, oricum, având în vedere modul în care preferase să mă ignore, în loc să se explice pentru prostia pe care o făcuse, dar și modul în care Adrian, cel mai bun prieten al lui, îmi acorda pentru prima dată un gen de atenție un pic altfel. So you do the math. În orice caz, toată nebunia a început cam așa:
Zăceam pe treapta aia de lângă scenă, tocită și albită de câte picioare o călcaseră de-a lungul timpului – picioare de primari și vice-primari, de secretari de partid și secretare de secretari de partid, și mai ales o mulțime de picioare de dansatori, dintr-o largă serie de ansambluri folclorice –, deci zăceam acolo, simțindu-mă părăsită de toată lumea, când m-am trezit cu Adrian aplecat deasupra mea și apoi gângurindu-mi în ureche:
— Ce zici, tu, vii să bem ceva? m-a întrebat, și acel „tu“, pe care doar Adrian îl putea folosi în comuna aia prăfuită din sudul țării, sunase mai dulce și mai tandru decât orice altceva mai auzisem eu în viața mea de până atunci.
Fără să mai aștepte răspunsul, m-a tras apoi ușor de mână printre grupulețele împrăștiate acum peste tot prin sala căminului cultural, care mirosea puternic a praf și a cabluri încinse, dar și a mult parfum ieftin, m-a scos în aerul umed și catifelat de afară, unde m-a luat pe după umeri și… asta a fost tot. M-a dus pe platformă, m-a întrebat ce vreau să beau, după care a început să privească adânc în noapte, ca și cum ar fi fost doar el singur cu gândurile lui, în timp ce eu nu eram altceva decât un accesoriu, parte din decor. O vreme l-am studiat cu coada ochiului, înregistrându-i forma genunchiului, marginea tricoului negru, o șuviță lungă de păr, în timp ce se apleca după sticla de bere, sau inelul lat de argint, în timp ce învăluia gâtul sticlei cu degetele.
Și totuși, oricât de mult îmi plăcea mie de Adrian, oricât de mult îmi doream în momentul ăla să mă lipesc și să mă sprijin de el, să uit de orice altceva, nu mă puteam abține să nu mă gândesc la Edi.

Să trăiești cu o presiune constantă – de Alina Pietrareanu

144 pg.

An pariție: 2022

ALINA PIETRĂREANU (născută în 1997, la Câmpulung) e actriță, performer, regizează și scrie. A absolvit facultatea de actorie la UNATC și masteratul de Studii Literare de la Universitatea din București. Are proze publicate în antologia Pasageri și în revista Iocan. Din 2020, a înființat asociația culturală „Șangri-La Artistic Ground“ și încearcă să pună bazele unei comunități empatice și curajoase cu artiști din toate domeniile. Câteva luni pe an predă un curs, Performance Writing, în care a combinat actoria cu scrierea creativă. În restul timpului, cercetează, teoretic și practic, artele performative, literatura și viața.

Toată adolescența mi-am dorit să mă îndrăgostesc nebunește, dar nu am reușit, și asta m-a făcut să mă simt defectă. Am început, din disperare, să ascult muzică binaurală pentru atragerea sufletului-pereche, dar era îngrozitor de plictisitoare, la fel ca toată viața mea. În vara următoare s-a întâmplat, în sfârșit, marea dragoste, și, după doar o lună de relație, am căzut la pat cu simptome de depresie. Nu îmi spusese nimeni că dragostea nu e mereu ideală ca în filmele și cărțile proaste, care îmi creaseră cele mai nerealiste așteptări. În cartea de față am încercat să vorbesc despre iubire cât mai sincer și din diferite unghiuri. În rest, probabil că dragostea o să rămână mereu unul dintre subiectele mele preferate, pentru care nu o să mă simt niciodată suficient de compe­tentă, și asta e ok. Uneori e plăcut și simți că radiezi. Alteori îţi vine să strigi până te evapori în stratosferă. Și asta e ok. – Alina Pietrăreanu

Fragment:

— De când i s-a dat voce femeii, cuvintele și-au pierdut adevăratele sensuri. Singura poziție a femeii ar trebui să fie în genunchi, la picioarele bărbatului. Neopropaganda de azi ne va duce înapoi în trecut, pe când femeia avea drepturi egale cu bărbatul și a mușcat din măr și omul a căzut din Rai. Făcătoarea de suferință, de boală, de moarte. Vom face femeile supusele noastre și omenirea va cunoaște adevărata iluminare. Iar cele care ni se opun vor pieri.
Bărbații conectați la Rețea aplaudă și urlă „Amincel“. Marele D. zâmbește victorios în cameră și iese . Mereu se deconectează imediat după discurs, ca să îi lase pe bărbați să savureze cuvintele lui și să îl adore fără nicio jenă. Iar bărbații savurează cuvintele lui și îl adoră fără nicio jenă, fiecare din camera lui plină de fum și de pete de bere. Se simt puternici și hotărâți și fiecare se uită la sine în căsuța de pe ecran, surprins și emoționat. Da, astăzi i se așază bine părul, dar niciunul nu se dă de gol în fața celorlalți că îi pasă. Bărbații din Rețea sunt singurii bărbați adevărați din România.

Barul e plin. România s-a calificat în finală la Euro și toată lumea a ieșit să sărbătorească. Toți intelectualii de stânga ai Bucureștiului cumpără IPA la draft și își dau shoturi de absint între ei. Sofia le zâmbește tuturor și șterge spuma de pe halbă cu un șervețel. Astăzi e prima ei zi single din ultimii doi ani. Încă poartă inelul de la David ca să pară că are verighetă, altfel viața de chelneriță ar fi de nesuportat, mai ales într-o seară ca asta. Oricum e. Bea un shot și își verifică telefonul. 30 de mesaje pe grup. O să ajungă și gașca pe la 10. Mai bea un shot și se duce cu berile la masa dinspre poartă.
— Meciul are astăzi rolul cathartic pe care îl avea tragedia în vremea grecilor antici. Galeriile de astăzi sunt o întrupare unu la unu a corului, iar arbitrul, în rolul corifeului…
— Cafeaua la cine? îi întrerupe Sofia discursul marelui critic de la revista Mema Veche.
— Aici, îi răspunde zâmbind, ia și tu loc cu noi.
— Nu acum.
— Hai, insist!
Ar vrea să îi vorbească despre consimțământ, dar i s-ar răspunde să se relaxeze, să nu mai ia totul în tragic. Nu mai e naivă ca anul trecut, când s-a angajat. Oamenii ăștia au doctorate în consimțământ, dar nu se deranjează să le mai și aplice.
— O să mă așez după ce va câștiga România campionatul.
Râsete. Sofia pleacă nu neapărat mulțumită, dar măcar amuzată. Se ascunde în spatele barului și își mai verifică telefonul. Niciun mesaj. Intră pe chat cu David și citește ultima conversație cu el.

David
nu mi ai zis nimic despre ultima poezie.

Eu
iarta ma pe mine ca invatam

David
sa stii ca nu am aratat poeziile astea nimanui in afara de tine. eu am incredere in tine si e foarte dureros sa nu zici nimic. in ultima vreme abia imi raspunzi Eu imi e greu sa citesc mereu despre cat de mizerabila si inutila e viata ta cand vin de la munca si tre sa invat pentru bac. apropo daca tot te plictisesti pe acasa ai putea sa inveti si tu pentru bac

David
te stresezi prea mult cu bacul asta. stii si tu ca il iei

Eu
nu david nu stiu. ai putea incerca sa ma intelegi. sunt obosita si stresata si tu ma certi ca nu ti am citit poezia

David
nu ma simt prea bine. vorbim cand te calmezi

Eu
sunt cat se poate de calma. si stii ceva? m am saturat de egoismul asta. nu mai am chef de baieti care asculta $uicideboy$ toata ziua si scriu poezii triste. tre sa te trezesti la realitate. am si eu problemele mele si nu mai vreau una in plus.

David
vrei sa ne despartim?

Eu
exact.

David
hai să ne vedem să vorbim despre asta iubire. Bumble apare pe ecran ca spuma care trebuie îndepărtată ca să te bucuri alături de aproapele tău de o bere cinstită.

Sofia se trezește greu dimineața. Dă snooze de cinci ori, apoi adoarme la loc și se trezește panicată după vreo oră. Dar în dimineața asta nici după o oră nu mai merge. Când deschide ochii camera încă se învârte. E cu gândul la visul ciudat. Era pe un vârf de munte și striga, dar nu o auzea nimeni. Și muntele se dărâma sub strigătul ei și vedea de sus cum le cad pietre în cap tuturor oamenilor pe care îi iubește și încerca să nu mai strige, dar a făcut-o în continuare până s-a trezit. Dă să se ridice. Simte că toți bolovanii din vis i-au căzut ei în tot corpul. Se târăște până la baie, se uită în oglindă și vomită în veceu. Se mai liniștește, face un duș, vomită iarăși. Verifică telefonul. Pe grup sunt niște selfie-uri cu ea și cu restul. Nu își amintește când le-a făcut. Dă să îl sune pe David și nu poate. Mai încearcă o dată și își aduce aminte că l-a blocat aseară. O apucă iar plânsul, dar se abține. E doar slăbită fizic acum, nu regretă că a luat decizia asta. Își dă seama că azi la trei trebuie să se vadă cu gașca să pună ultimele detalii la punct. Se duce să se îmbrace și încearcă să își amintească noaptea trecută. Gol.

El era frumos, eu eram iritată – Diana Geacăr

176 pg.

An pariție: 2022

DIANA GEACĂR (născută în 1984, la Târgoviște) este scriitor și traducător, cum îi place ei să spună. Debutează cu poezie și obține, pentru cartea bună, eu sunt diana și sunt colega ta de camera (2005), Premiul Național Mihai Eminescu – OPERA PRIMA. Pentru cea de a doua carte a sa, Frumusețea bărbatului căsătorit (2009), i se decernează Premiul Marin Mincu. A publicat, până în prezent, două cărți de proză scurtă: Cine locuiește la subsol (2018) și Sirina și alți monștri din Saad (2021). Pentru Cine locuiește la subsol, prima sa carte de proză scurtă, apărută la Editura Paralela 45, a luat Premiul Iocan pentru Cea mai bună carte de proză scurtă a anului 2018 și a fost nominalizată la Premiul Discuţia Secretă Grand Prix pentru Cea mai bună carte a anului, la Premiile Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei şi la Premiul PEN România. A publicat o carte pentru copii, romanul Ce văd dragonii (2019). A tradus mai multe cărţi de literatură contemporană şi de literatură pentru copii din limbile engleză şi franceză. Este cotraducătoare a antologiei Poeme alese, de Anne Sexton (2019), şi a antologiei bilingve Portrete de frontieră (2017). E pasionată de birdwatching. Trăiește în Târgoviște împreună cu familia: soțul, fiul, două pisici și un câine.

Dragostea vine pe nepregătite în adolescență – ei, na, dar când oare ne prinde pregătiți? – și cu atâta forță, încât ne poate convinge că e unica, singura, neasemuita, povestea poveștilor. Ne poate aduce bucurie, suferință, ba chiar pe amândouă deodată, dar, cel mai important, ne ajută să descoperim cine suntem. Valentina, adolescenta pasionată de filozofie din acest roman, este fascinată de mitul androginului, pe care l-a desco­perit la Platon. Pornind în căutarea perechii, ajunge la una dintre cele mai importante lecții ale dragostei: iubirea de sine. – Diana Geacăr

Fragment:

O întâmplare azi, la biblioteca liceului. Când am cerut Romanul adolescentului miop, o cucoană a început să zâmbească, privindu-mi mutra mirată, cu ochelari.
Ștorfy mă uimește. Atât de mult se poate schimba un om? Și-a cumpărat cărți de cinci milioane de lei! Apoi mi-a spus: „Decât să-mi cumpăr nu știu ce bustieră, mai bine dau banii pe cărți.“ Bărbatul a schimbat-o. Ba nu. A ajutat-o să-și descopere adevărata personalitate, a ajutat-o să se șlefuiască. Ba nu. Iubirea a schimbat-o. Mi se pare chiar simpatică acum. Și nu e deloc proastă. De fapt, nici nu ar trebui să folosesc acest cuvânt. Nu i se potrivește. E mai mult „dezorientată“. Se mărită în ianuarie, când va împlini 18 ani. „Pentru prima dată știu ce vreau“, mi-a spus ea. Doamne ferește! Poate fi un subiect destul de interesant. E atât de straniu să vezi atâta deznădejde într-un om, acceptarea inferiorității. (…)

Nu mai știu de Sweet Boy de două zile. Ce-o fi făcut azi? Parcă avea examen. Am început să mă obișnuiesc cu el, și totuși pentru nimic în lume n-aș renunța la el. Este încă CEVA care mă atrage, dar
nu pot să-mi dau seama exact ce e. Nu mai pot să scriu. E un concert Voltaj în centru și trebuie să mă pregătesc de plecare.

E 1 noaptea. Abia am venit de la concert. (A fost SUPER)
La întoarcere s-a întâmplat o chestie care (precis) nu va rămâne fără urmări. Am vrut să-i las un bilet lui Sweet Boy în ștergătoarea mașinii: „Mă gândesc la tine.“ Eram cât pe ce să fac asta, când am auzit o voce: „Ce faci acolo? De ce pui mâna? Idioato, ia mâna de-acolo!“ L-am luat repede și nu știam cum să mă ascund, ca să nu mă vadă. Era o femeie de la etajul 1 și avea vocea mamei lui Sweet Boy. Eh, asta e. Să vedem acum ce va urma.
Sweet Boy mi se pare extraordinar, dar nu pot să mai continui așa. Dacă la început mi s-a părut o provocare, acum deja e prea mult, nu găsesc cuvântul potrivit. Dacă mă mai caută (după ce-o să afle), cred că o să discut cu el serios. Mereu am căutat altceva, iar relația aceasta este precis altceva, dar nu suficient. Nu-i voi cere nimic, nu îi voi spune exact ce simt. Până la urmă, această întâmplare m-a pus pe gânduri, mi-a arătat exact cum stă situația. Și știu sigur că, dacă ar fi invers (adică să știe toată lumea despre noi), aș ajunge să mă plictisesc mult mai repede. Nu e vorba despre persoană, cred că niciodată n-a fost. Fiecare nou-venit reprezintă pentru mine o altă experiență, nu o altă cunoștință. Concluzia e că Sweet Boy e extraordinar din toate punctele de vedere, dar această experiență începe să intre în ceață. Nu spun că e prea mult pentru mine. Doar că m-am săturat. Sweet Boy va deveni sigur un personaj în viitoarea mea carte.
Cred că acum îmi doresc mai mult ca niciodată să mă caute. Să renunț la el mi-e atât de greu… Nu știu ce simte el, abia începusem să-i pătrund în suflet. Sper să mai pot continua…
Blestemul meu e că m-am născut femeie. Îmi va trebui multă voință și ambiție pentru a realiza ce mi-am propus.

E o senzație extraordinară să te afli la un concert în aer liber.
Nimeni nu mai ține cont de nimeni. Toată lumea se descarcă, e o frenezie totală.

Și totuși… Sweet Boy…

Mă duc să dorm. Aștept ziua de mâine cu nervii întinși la maxim. Se va produce dezastrul? Dacă da, măcar voi fi conștientă de faptul că am trăit ceva extraordinar, care nu cred că se va repeta.

 

Ceaikovski la walkman – Andrei Dosa

144 pg.

An pariție: 2022

ANDREI DÓSA (născut în 1985, la Brașov) este prozator, poet și traducător de literatură maghiară, unul dintre vârfurile generației sale. A absolvit cursurile masterului de Inovare Culturală din cadrul Facultăţii de Litere Brașov. Cartea sa de debut, Când va veni ceea ce este desăvârșit (2011), a primit Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu. Pentru volumul American Experience (2013) i s-a decernat, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, Premiul Tânărul poet al anului 2013. A mai publicat cărțile de poezie Nada (2015), Adevăratul băiat de aur (2017), Expectativa Luminoasă (2020) și două romane, Ierbar (2018) și Multă forță și un dram de gingășie (2021). A beneficiat de bursa de creaţie a revistei Observator Cultural (2014) și de una dintre cele patru rezidențe de creație artistică oferite de Cărturești (2021). Colaborează cu revistele Poesis International, Astra și Corpul T. În prezent, lucrează ca traducător și este redactor al revistei Poesis International.

Personajele din cartea asta trec prin tot felul de experienţe amoroase. Sunt cu toţii colegi de clasă, unii dintre ei stau chiar în aceeași bancă, dar destinele lor sunt foarte diferite. Vulnerabilitatea fetei badass, care aleargă ca o flacără în jurul celorlalţi, gata să-i ardă, se manifestă prin atacuri de panică. Băiatul care merge la sală va ajunge să fie dominat și folosit de o femeie de treizeci de ani, apoi are un vis premonitoriu. Fetele care stau cuminţi în banca lor merg la biserică împreună, dar simt în același timp și o atracţie nemărturisită una faţă de cealaltă. Dragostea înflorește, o ia pe căi nebănuite, nu primește răspuns, se răzgândește, e năvalnică, mistuie inimile sau le îngheaţă pentru totdeauna. – Andrei Dósa

Fragment:

Astăzi e examenul de admitere. Mă învârt prin curtea mare a liceului, încerc să sparg bolovanul din stomac.
Așteptăm să fim repartizați în săli, o turmă îmbrăcată solemn, pătrunsă de importanța momentului. Doar ea stă deoparte și fumează o țigară lungă. E în fustă mini și bate nervos din picior. Are picioare frumoase. Apare și dispare în mulțimea monocromă, îmi imaginez că e focul care aleargă în jurul celorlalți, gata să-i ardă.
Când începe școala, nimerim în aceeași bancă. Sunt mândru de mine. Gwen Stefani e colega mea de bancă. Fruntea, sprâncenele și ochii Mariei seamănă mult cu ale ei. Are buzele mai mici, iar nasul e puțin cârn, de porcușor, dar asta nu diminuează prea mult asemănarea. Mă întorc către colegii mei, nu vreau ca sentimentul ăsta de măreție să treacă neobservat. Maria își dă seama încă de la prima oră că proful de economia întreprinderii e un loser. Poartă haine de babalâc, deși are 26 de ani. Se bâlbâie. Când încearcă să ne explice un lucru mai complicat, face ochii mari și pe frunte îi apar riduri. Arată ca un bebeluș contrariat. Decid să nu-mi placă nici mie de el. Când se oprește în dreptul băncii noastre, cu o mână în șold și cu cealaltă, în care ține creta, frecându-și fruntea, îmi dau seama că îi e frică de noi, mai ales de Maria. Profa de engleză, o tipă anostă, cu fuste lungi și pieptul plat, care pare să fi înghițit un băț, are parte de același tratament.
Profa de fizică a întrebat-o pe Maria dacă anul ăsta o să se descurce mai bine. A zis repede că da, vrând parcă să șteargă din memoria noastră întrebarea. Maria repetă clasa a noua. Ani mă împinge în vestiarul fetelor, unde nu miroase a picioare. Fetele se apără cum pot, doar Maria are prezență de spirit hai, ce mai aștepți? șo pe ele! Nu am timp să coc un plan, sunt dat afară de grupul indignatelor. Maria are un telefon mobil și în timpul orelor îl ține ostentativ pe bancă. E Nokia. Nimeni din clasă nu are telefon, nici măcar părinții noștri, cu excepția bijutierului. Telefonul nu sună niciodată. Îi sugerez să pună pe cineva să o sune în timpul orelor. Profii se uită la aparat ca taurii din coridă la petecul de pânză roșie. E foarte distractiv. În pauze, ne grăbim să ajungem la veceul fetelor, înainte să se ocupe toate cabinele. Ne încuiem acolo, ea scoate pachetul de țigări și își aprinde înfrigurată una. Poștim o țigară în frig (e o toamnă rece și toate geamurile sunt deschise). Din cauza spațiului îngust și al fumului care îi iese pe gură și mă încălzește, simt un fel de apropiere. Îmi imaginez că dragostea seamănă cu o țigară care te amețește și nu se termină niciodată, poștită de noi doi. Tragi îndelung, inhalezi, ții fumul în piept, ca să-l imprimi cu ceva din tine, apoi sufli amestecul de fum și abur cald spre ea, până când trupul ei este învăluit într-un nor și dispare pentru câteva secunde. După ce norul se risipește, ea face la fel. Mă dau mare în fața Mariei cu formidabila mea capacitate pulmonară. Uneori continui să suflu chiar și după ce știu că nu mai am fum în plămâni, doar abur curat. Bineînțeles că toate fetele sunt scandalizate când ies, dând ușa cabinei de perete, și părăsesc spațiul lor în mare stil, cu Maria după mine.
După ore, hoinărim împreună prin magazine. Se înserează și ochii ei sclipesc ca tăciunii proaspăt scoși din mină.

Bilili – Andrei Craciun

160 pg.

An pariție: 2022

ANDREI CRĂCIUN (născut în 1983, la Târgoviște) este poet, prozator, dramaturg și ziarist. În ultimii cincisprezece ani, a fost cel mai premiat gazetar român de presă scrisă, fiind, printre altele, cel mai bun debutant, cel mai bun tânăr jurnalist de cultură, cel mai bun editorialist și cel mai bun reporter din România. Se numără printre părinții-fondatori ai site-lui recorder.ro. A publicat două biografii romanțate (Cioran. Ultimul om liber și Povestea lui Ion Creangă), două romane (Prietenul visătorilor și al învinșilor și Nu mai suntem nemuritori), patru antologii de publicistică (Baricadele), două poeme-roman (Aleea Zorilor și Și fericirea era obligatorie), trei volume de povestiri (Pălăria albastră și alte povestiri, Îndurabile și La Paris, nimic din toate astea nu contează), două plachete de versuri (Poezii pentru acea necunoscută și Toată poezia lumii) și o carte pe care chiar nu o poate încadra în niciun gen literar (Viața de apoi a poetului). Are studii superioare în administrație publică, științe politice, istoria ideilor și a mentalităților, cultură și civilizație ebraică. A studiat la București, Madrid și Tel Aviv. În prezent, este doctorand la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, cu o teză despre biografia politică a lui Panait Istrati.

Într-o lume perfectă, prima iubire ar fi și ultima. Dar lumea nu este perfectă. Din fericire, ea, prima dragoste, rămâne totuși cu tine până la sfârșit, ca amintire. Amintirile sunt importante. Desigur, s-ar putea să nu fie nici așa. Mai depinde și de noroc. Viața rămâne, dintotdeauna și pretutindeni, și o loterie. – Andrei Crăciun

Fragment:

La sfârșitul anilor ’20 ai secolului trecut, în mileniul al II-lea, scriitorul Panait Istrati și muziciana geneveză Marie-Louise Baud-Bovy, căreia i se spunea Bilili, au trăit o foarte complicată istorie de dragoste. El a fost prima ei iubire, dar nu și ultima, nici ea nu a fost ultima lui iubire, iar eu, fiindcă e nevoie și de persoana întâi, mai ales în afaceri atât de delicate, mi-am luat scandaloasa libertate de a vă spune cum nu s-a întâmplat, dar ar fi putut să se întâmple. În această carte se găsește un strop de realitate, într-un ocean de ficțiune.
Aceasta este povestea pe care am vrut s-o scriu.

Bineînțeles că am vrut să fie al meu.
Înainte să mă judecați, înainte să mă condamnați, trebuie să înțelegeți cum erau anii aceia, mai ales că totul aparține acum trecutului.
Războiul ne învățase să nu mai avem răbdare. Orice zi putea fi ultima zi, iar nopțile erau cu atât m ai importante. Chiar și noi în Elveția simțeam la fel. Nu îmi murise nimeni pe front, dar văzusem bărbați mutilați, bărbați ajungând într-un singur picior până la Geneva.
Pacea în Europa parcă a izbucnit la fel de brusc precum războiul. În primele zile de pace a bătut un vânt atât de turbat încât ne trezeam uneori cu dezgustătoarea nostalgie a războiului.
Tata avea o poziție în oraș, era directorul Conservatorului, poate că într-adevăr fusesem prea răsfățată, mai ales că mama murise ca să îmi dea mie viață. Fusese o pianistă, se povestea, extraordinară. Nu m-am simțit niciodată vinovată, deși poate că așa s-ar fi cuvenit. Și – ce să vă spun altceva? – aveam o nevoie de libertate ca o adolescentă, începeam aventuri fără regrete și mă despărțeam fără drame sau reproșuri. Trecusem de douăzeci de ani și până la treizeci cine știa dacă voi mai ajunge. Nu ne făceam planuri, v-am spus. Așa trăiam toți pe atunci. În plus, noi la Geneva mereu am fost extraordinar de mândri de libertatea noastră. De fapt, nu v-am spus chiar tot și trebuia să încep diferit: el a fost prima mea dragoste.
De obicei se întâmplă cu totul altfel: la câțiva ani după ce prietenul tău invizibil dispare într-o dimineață ca și cum n-ar fi fost, te îndrăgostești de un băiat de vârsta ta, de pe strada pe care locuiești sau pe care îl vezi în drum spre școală, începi viața secretă, nimeni nu te înțelege, cine a mai trăit așa ceva vreodată, cine a mai putut trăi așa ceva vreodată? Nu vrei să știi și nici nu ai cum să accepți că toți oamenii care trăiesc și toți oamenii care au murit au mers pe exact același drum.
Și îl vezi, îl vezi cum devine altceva, nou, puternic și necesar, deja nu mai poți trăi fără el, o simți, te sufoci. Și îl vezi cum se străduiește să se apropie de tine, să îți facă pe plac, cum îți promite luna de pe cer, dar tu nu vrei luna de pe cer, vrei să îl săruți și în cele din urmă, când totul este perfect și în sfârșit e liniște, îl săruți. O să dureze pentru totdeauna, nu? O să fie mereu ca acum, nu? Vă jurați că așa va fi și mâna ta dreaptă e în mâna lui stângă – veți fi nedespărțiți și de nedespărțit, ca siamezii. Cum e vara în Siam? Întotdeauna se va găsi un timp și un loc unde să puteți fi doar voi și să fie perfect, să fie liniște. Dar jurămintele se întâmplă să fie false și nici măcar nu e vina cuiva, și mai departe urmează să descoperi, puțin câte puțin câte puțin câte puțin, că el nu era cum credeai și nici tu nu erai cum credea el și vă lăsați urme în suflet, pe care timpul uneori, deși mai degrabă rar, le vindecă, el pleacă, departe, foarte departe, pleacă în Siam, poate măcar acolo mai există iubire pentru totdeauna. Apoi vin alte și alte și alte întâmplări și pentru o vreme nu te mai gândești deloc la el, apoi începi să îmbătrânești și devii melancolică și tot mai des îți amintești altfel toate cele întâmplate, chiar erai o fată drăguță și poate că ar fi putut să fie altfel, nu mai știi nimic de el de zeci de ani, oare mai trăiește, apoi realitatea se întoarce și el rămâne acolo, în amintire, îți umblă prin sânge, prin gânduri, singurul rai care le e dat fostelor iubiri, chiar erai o fată drăguță, serios.
Acum nu mai e vară în Siam și mâinile de fum ale timpului trecut te sugrumă, chiar ați existat voi, chiar ai existat tu, fata drăguță?
Asta li se întâmplă de obicei, spuneam, celor tineri, în timpuri normale. Dar noi nu trăisem timpuri normale și nici eu nu le semănam celorlalte fete.
Îmi începusem viața secretă, cincisprezece ani, preludiu, șaisprezece ani, vârsta de aur, o țigară, un pahar de vin, șaptesprezece ani, o noapte cu hașiș, un bărbat pe care abia dacă mi-l amintesc, fără cravată și fără sentimente, îmi începusem viața secretă fără să iubesc și trecusem mai departe și mai departe, la capitole noi. Poate că îmi și pierdusem speranța că voi simți vreodată ceva, acel ceva pe care îl așteaptă toate fetele, iar cele drăguțe și mai mult. Dar s-a întâmplat, chiar atunci s-a întâmplat.
Era aprilie 1926, trecuse de jumătatea lunii, vântul nu mai turbase ca în primele zile de pace și lacul era liniștit, el urmase chemarea unui prieten, un scriitor evreu, Josué Jéhouda, pe care îl cunoscuse cu aproape un deceniu în urmă într-un sanatoriu de tuberculoși. Era unul dintre marii săi prieteni, omul care îi dăduse să citească Romain Rolland, un nume care aproape s-a uitat, scriitor care în 1915 luase Premiul Nobel pentru Literatură și era conștiința Europei.
Josué Jéhouda avea figura unui om inteligent și bun, care nu spunea, deși ar fi putut să spună: „Panait este opera mea!“. Aveau planuri să scrie împreună mai multe cărți, dar până la urmă n-au mai scris decât una, care a trecut mai degrabă neobservată: „Familia Perlmutter“. Ca să fiu sinceră până la capăt, nici măcar eu nu am citit-o.
Iar el – el bineînțeles că era fermecător și sălbatic, chiar dacă pe fruntea sa, pe obrajii săi se putea citi limpede că trăise mult și mai mereu greu. Și în obrajii mei se putea citi ca într-o hartă.

Cărțile Editurii Paralela 45 pot fi comandate de pe edituraparalela45.ro, elefant.ro, libris.ro, carturesti.ro, librariadelfin.ro, cartepedia.ro

Recenzii și prezentări cărți autori români

Recenzii și prezentări cărți Editura Paralela 45