Culoarea sentimentelor de Kathryn Stockett, Editura Univers – recenzie

Culoarea sentimentelor

(The Help – 2009)

Kathryn Stockett

Editura Univers

Traducere: Alin Fumurescu și Cristiana Vișan

510 pagini

În orăşelul Jackson din Mississippi, în anii ’60, trei femei care în mod normal nu ar fi avut nimic în comun se leagă printr-o prietenie incredibilă. Ceea ce le apropie este un proiect secret care le primejduieşte viaţa, o carte ce pune în discuţie convenţiile sociale considerate tabu ale vremii lor.

Culoarea sentimentelor, romanul de debut al autoarei Kathryn Stockett, este ceea ce se cheamă un fenomen literar: o carte care a fost respinsă de aproape cincizeci de editori şi agenţi, publicată în cele din urmă de Penguin Group şi primită cu un entuziasm extraordinar de librării, cluburi de carte, bloggeri şi critica literară. Drepturile de traducere au fost vândute în mai mult de 30 de ţări, iar Steven Spielberg a decis să implice studiourile DreamWorks în ecranizarea cărţii.

Definită drept „magică“, „irezistibilă“, „plină de umor“, Culoarea sentimentelor s-a menţinut în New York Times Best Sellers List timp de doi ani şi s-a vândut în peste 7 milioane de exemplare doar în Statele Unite.

„Cele două personaje principale de culoare se desprind din pagini ca şi cum ar fi tridimensionale… Un roman care a câştigat lozul cel mare.“ - The New York Times

„Un roman care trebuie citit neapărat.“ - Lire

Culoarea sentimentelor de Kathryn Stockett este o carte absolut impresionantă, care îți demonstrează că într-o societate ipocrită, guvernată de reguli nescrise, dar foarte stricte, doar speranța și curajul de a lua atitudine pot cultiva sămânța ce poate produce schimbarea în bine…

Acțiunea cărții se petrece între anii 1962-1964 în Jackson, un mic orășel sudist din statul Mississippi. Deși sclavagismul fusese desființat de mult timp, ecourile acestuia dăinuiau încă și nimeni nu se grăbea să aplice legile democratice, segregarea rasială fiind încă foarte pregnantă.  În ciuda faptului că fusese scos în afara legii, Ku-Klux-Klanul era foarte activ, membrii acestuia continuând să-i hăituiască și să-i pedepsească brutal pe negrii care îndrăzneau să încalce regulile ferme dictate de ei, care stabileau ce aveau și ce nu aveau voie, iar oamenii legii închideau ochii la toate aceste abuzuri…

Bineînțeles că nici nu se punea problema ca albii și negrii să locuiască în același cartier. Însă, în timp ce locuințele albilor răsăreau mereu, apărând noi și noi cartiere, negrii erau nevoiți să se îngrămădească în același cartier ce le fusese destinat, în ciuda faptului că și ei erau mult mai numeroși.

”Așa că Jackson e o înșiruire de cartiere albe, la care se adaugă cele noi, ce tot răsar pe marginea drumului. Însă, în partea neagră a orașului, mușuroiul nostru uriaș e înconjurat de terenuri de stat care nu-s de vânzare. Ne tot înmulțim, da’ n-avem cum să ne împrăștiem. Partea noastră de oraș e doar tot mai ticsită.”

Cartea este scrisă la persoana întâi din perspectiva a trei femei, Aibileen, Minny și Skeeter, primele două de culoare și cealălaltă albă, foarte diferite ca fire și personalitate, dar care împreună au pus bazele unui proiect îndrăzneț, care a trezit conștiința multora, forțându-i să vadă realitatea pe care până atunci preferaseră să o ignore, pentru a-și proteja propriul confort…

Vocile celor trei femei se aud extrem de distinct, ca și cum ai sta de vorbă cu fiecare în parte.

De altfel, întreaga carte are un accent puternic feminist, personajele importante, atât cele principale cât și cele secundare fiind femei. După cum se va vedea, femeile albe erau cele mai îndârjite în a proteja o societate conservatoare, în care vechiile tradiții trebuiau să fie păstrate cu sfințenie, iar liniile să fie bine trasate între diferitele categorii de oameni.

Fetele albe erau educate de mici de mamele lor în același spirit în care fuseseră și ele la rândul lor, principalul lor țel fiind acela de a se mărita cu un bărbat bogat, de rangul lor, care să le poată asigura ulterior viața de lux cu care fuseseră învățate. Pentru a-și atinge scopul, fetele nu precupețeau niciun efort și aplicau toate stratagemele feminine pentru a-i prinde în plasă pe viitorii soți.

”Și-au păzit virginitatea cu încăpățânarea copilului care nu vrea să-și împartă jucăriile cu nimeni.”

După ce își îndeplineau scopul suprem, femeile albe se instalau în casa soțului și își luau invariabil o servitoare negresă, pe care o tratau cu superioritate și indiferență, fără vreo urmă de compasiune sau empatie, ca pe ceva ce li se cuvenea, o persoană inferioară ce trebuia să le asigure lor tot confortul, fără a le deranja în vreun fel. Culmea este că nici măcar nu-și dădeau seama de aroganța și urâțenia comportamentului lor, întrucât așa mergeau lucrurile de când se știau și nimeni nu se plânsese vreodată.

Primul capitol al cărții este scris din perspectiva lui Aibileen, o femeie de culoare în vârstă de cincizeci și doi de ani. Vocea ei o auzim molcomă și înțeleaptă, plină de blândețe dar și de amărăciune. Chiar și greșelile gramaticale care le face sunt înduioșătoare, demonstrându-ne faptul că, în ciuda inteligenței ei, nu avusese șansa să-și continue școala, fiind nevoită să intre servitoare de mică.

Viața nu fusese deloc binevoitoare cu ea. Se măritase cu un derbedeu, care o părăsise pentru o alta mai tânără, iar fiul ei, Treelore, lumina ochilor ei, un băiat extrem de sensibil și inteligent, murise cu doi ani în urmă, la doar douăzeci și patru de ani, într-un accident de muncă la o fabrică de cherestea, unde presta o activitate fizică mult peste puterile lui.

Deși moartea lui îi secătuise sufletul și zăcuse mult timp, mirată că lumea nu se oprise în loc pentru că fiul ei murise, la cinci luni după aceea Abileen s-a întors la muncă, cu inima plină de amărăciune.

Cu toate acestea, sufletul ei bun a făcut-o să o îndrăgească imediat pe micuța Mae Mobley, fiica ce tocmai se născuse a noilor ei stăpâni, simțind nevoia să o protejeze, cu atât mai mult cu cât mama acesteia, conița Elizabeth Leefolt o trata cu multă răceală, de parcă era o pisică enervantă și nu propria ei fiică.

Familia Leefolt nu era foarte bogată, având o casă doar cu un singur nivel și doar două băi. În fiecare a patra zi de miercuri din lună, conița Leefolt organiza clubul de bridge, pentru care se dădea peste cap, scoțând tacâmurile cele mai bune și punând numai bunătăți pe masă, dornică să-și impresioneze prietenele mult mai bogate.

Conița Skeeter era o tânără slabă și înaltă, cu un păr blond cârlionțat, mereu amabilă, fiind printre puținele persoane care le adresa o vorbă bună servitoarelor.

În schimb, conița Hilly era înțepată și arogantă, tratându-i pe servitori ca și cum erau invizibili atunci când trecea pe lângă ei. Mai mult, în timpul mesei, a apostrofat-o pe Elizabeth că nu avea o baie dedicată servitoarei în curte, arătându-se oripilată de-a dreptul de faptul că trebuie să folosească aceeași baie ca și servitoarea, neținând cont că Aibileen era de față.

Bineînțeles că Aibileen nu avea încotro decât să înghită insulta în tăcere, amărăciunea crescându-i tot mai mult în suflet.

Cu toate acestea, odată ajunsă acasă, Abileen continua să se roage pentru micuța Mae Mobley și pentru cunoștințele ei despre care aflase că aveau un necaz.

Mare i-a fost surpriza când o vecină care o vorbise de rău în trecut a rugat-o să o treacă pe lista ei de rugăciuni, întrucât vorbea lumea că rugile ei se îndeplineau întotdeauna. Bună la suflet și lipsită de ranchiună, Abileen i-a îndeplinit dorința, gândindu-se în același timp cu tristețe că tocmai pentru fiul ei uitase să se roage.

”După ce am auzit asta, am căzut pe gânduri și mi-am zis că pentru Treelore nici n-am apucat să mă rog. Poate tocmai de-aia s-a grăbit Domnul să-l ia așa de repede. Nu voia să se ia la ceartă cu mine.”

”- Zici că lumea crede că fac magie neagră?

– Știam c-o să-ți faci gânduri dacă-ți spun. Lumea crede doar că ai o legătură mai bună dincolo decât alții. E ca și cum noi toți am vorbi la grămadă pe același fir de telefon cu Dumnezeu, pe când tu îi sporovăiești direct la ureche.”

O informație aflată la clubul de bridge a pus-o pe Abileen pe gânduri. Buna ei prietenă Minny, cea care o ajutase să nu-și piardă mințile după moartea fiului ei, era pe cale să-și piardă slujba la coana Walter, întrucât fiica acesteia, conița Hilly, intenționa să o interneze într-un azil. Mai mult, conița Hilly, impresionată de talentul culinar al lui Minny, dorea să o angajeze chiar la ea însăși, dând-o afară pe propria ei servitoare care o slujea cu credință de ani de zile.

”- Ia ascultă la mine, Minny – îi zic cât de aspru pot – mai bine te țin io decât să te las să lucrezi la vrăjitoarea aia.

– Dar cu cine crezi că vorbești, Aibileen? Cu vreo maimuță? Mai degrabă mă apuc să muncesc pentru Ku Klux Klan. Și doar știi că nu i-aș fura niciodată slujba lui Yule May.”

La scurt timp după aceea, Abileen a aflat că Minny făcuse ceva care o supărase teribil pe conița Hilly, care instituise un adevărat embargou în oraș contra acesteia, nimeni nemaiavând curajul să o angajeze de frică să n-o supere pe Hilly, ce avea o influență notabilă în comunitate, fiind chiar președinta Ligii Jackson, în care erau membre toate femeile de vază din oraș.

Deși Minny a refuzat să-i povestească ce a făcut de a stârnit o asemenea furtună contra ei, Abileen era decisă să o ajute să-și găsească o slujbă. Soluția avea să i se ivească pe neașteptate.

De fapt, nu numai negrii erau discriminați. Oricine nu provenea dintr-o familie de origine bună era exclus din start de la întrunirile importante, fiind tratat ca o paria. Celia Foote provenea dintr-o familie de albi săraci și mai avea un păcat major: se măritase cu Johnny, fostul pretendent al lui Hilly. Deși locuia într-un conac impunător, iar soțul ei avea o avere uriașă, Celia nu era primită nicăieri în vizită, iar invitațiile ei rămâneau fără răspuns. Nici măcar oferta ei de a contribui la Gala de Binefacere ce urma să aibă loc în curând nu fusese acceptată. Naivă, Celia continua să insiste cu telefoanele.

În momentul în care Celia a sunat-o din nou pe Elizabeth pentru a-și oferi din nou ajutorul și a întreba dacă nu poate să-i recomande o servitoare, Abileen, care răspunsese la telefon, nu putea rata ocazia. Prefăcându-se că Elizabeth e chiar lângă ea, i-a spus Celiei că aceasta i-o recomandă pe Minny, o persoană de nădejde despre care sigur va fi mulțumită.

În următorul capitol, auzim vocea lui Minny și sesizăm imediat o nouă tonalitate. Cu o voce repezită, ușor arțăgoasă și cam obraznică, Minny își arată din plin firea aprigă și impulsivă, însă ne lămurim repede că, deși e rea de gură, are o inimă de aur.

Ca și Abileen, Minny fusese nevoită de mică să intre servitoare, iar mama ei îi înșirase cele șapte reguli pe care ea trebuia să le respecte cu strictețe:

Regula nr. 1 – nu trebuie să-și bage nasul în treburile cucoanei albe și nici să se plângă vreodată de necazurile ei

Regula nr. 2 – nu avea voie să folosească niciodată closetul albilor, chiar dacă simțea că se scapă pe ea

Regula nr. 3 – când gătea, trebuia să guste mâncarea cu altă lingură

Regula nr. 4 – trebuia să folosească aceeași ceașcă, aceeași farfurie și aceeași furculiță în fiecare zi, pe care trebuia să le pună într-un dulap separat

Regula nr. 5 – nu trebuia să mănânce decât în bucătărie

Regula nr. 6 – nu avea voie să bată copiii albilor, întrucât acestora le place să-și plesnească singuri copiii

Regula nr. 7 – nu avea voie să răspundă obraznic, altfel urma să se trezească rapid în stradă.

Dacă pe restul regulilor le respectase, pe cea de-a șaptea regulă o încălcase de multe ori, astfel că, de-a lungul timpului, Minny schimbase mulți stăpâni, sătui de bombănelile ei de care nu se putea abține.

Cel mai mult rezistase la coana Walter, în mare parte pentru că aceasta era cam surdă și nu prea auzea ce zice. În momentul în care conița Hilly decisese să-și ducă mama la azil, spiritul justițiar al lui Minny ieșise la iveală și făcuse acel lucru revoltător (pe care îl vom afla abia spre sfârșitul cărții), pe care îl regretase ulterior realizând că ea avea, totuși, cinci copii de hrănit.

Este interesant de urmărit relația dintre Minny și Celia. Deși la început a considerat-o pe Celia plină de ciudățenii și cam sărită de pe fix, după ce vor trece printr-un moment dramatic în care Celia îi va arăta o cu totul altă față, Minny va începe să simtă un soi de afecțiune pentru ea, ajutând-o să depășească un moment în care aceasta căzuse într-o stare de depresie.

Cea de-a treia voce a cărții este cea a lui Skeeter, o tânără albă în vârstă de douăzeci și doi de ani. Calmă, echilibrată, plină de bun simț și o fină autoironie, Skeeter va fi catalizatorul care va declanșa un lanț de evenimente.

 Numele ei adevărat era Eugenia, numai că încă de la naștere fusese lungă, cu picioarele subțiri și slabe, ca de țânțar, astfel că fratele ei, mai mare decât ea cu patru ani, exclamase atunci când o văzuse: ”Ăsta nu-i bebeluș, e un țânțar!” și așa i-a rămas numele (skeeter = țânțar).

Mama ei, minionă și elegantă, ce fusese finalistă la concursul de Miss Carolina de Sud, era disperată să o aducă la idealul de frumusețe pe care îl considera de etalon, obligând-o să poarte ținute ce nu i se potriveau, întinzându-i părul și impunându-i reguli de comportament. Iar când nimic din toate acestea nu au avut succes, Skeeter rămânând tot nemăritată, mama ei a scos la înaintare artileria grea, stabilindu-i o zestre de douăzeci și cinci de mii de dolari.

”Aveam un metru optzeci înălțime, dar și douăzeci și cinci de mii de dolari din bumbac pe numele meu, iar, dacă un bărbat nu vede frumusețea în cifra asta, atunci oricum nu e destul de deștept încât să-și merite locul în familia noastră.”

Însă Skeeter avea propriile idealuri și, după ce absolvise Universitatea din Mississippi, visa să devină scriitoare. La singurul post la care aplicase la sfârșitul facultății pentru un post de editor la un ziar primise un refuz politicos, dar totodată și un sfat prețios: pentru a putea avea o șansă în viitor trebuia să vină cu un subiect inedit, ceva care să o deosebească de mulțime.

Având un remarcabil simț al observației și o puternică empatie, lui Skeeter i-a venit o idee scandaloasă, anume să ia interviuri servitoarelor de culoare, în care acestea să-și povestească întâmplările trăite în casa albilor și să-și expună punctul de vedere, bineînțeles, sub protecția anonimatului.

”- Toată lumea știe ce părere avem noi, albii. Imaginea ridicată în slăvi a acelei Mammy care-și dedică întreaga viață unei familii de albi. Margaret Mitchell a scris despre asta. Dar pe Mammy n-a întrebat-o nimeni ce părere are ea.”

Proiectul era extrem de periculos, întrucât dacă s-ar fi aflat identitatea celor implicați, repercusiunile ar fi fost cumplite. Un tânăr negru, a cărui vină de neiertat fusese să meargă la closetul albilor, fusese prins și bătut cu atâta ferocitate încât orbise în urma loviturilor primite.

Astfel, la început nici una dintre servitoare nu vrea măcar să ia în calcul propunerea lui Skeeter.

Însă paharul amărăciunii lui Abileen era aproape plin, lipsind doar o picătură până să se reverse, picătură care a căzut în scurt timp.

Deși după moartea fiului ei Treelore crezuse că nu avea să mai poată iubi pe nimeni, micuța Mae Mobley (sau Cocuța după cum o alinta ea) i s-a strecurat în suflet, trezindu-i sentimente de mult uitate.

”Bună, Aibee. Te iubesc, Aibee.

Și, uitându-mă la ea cum se joacă acolo, mă năpădește un soi de gâdilătură pe dinăuntru, un ceva ușor ca bătaia din aripi a unui fluture. Cam cum mă simțeam și când mă uitam la Treelore. Iar o amintire din asta mă face tristă.”

Iar când conița Elizabeth a bătut-o pe Mae Mobley doar pentru că s-a dus la closetul lui Abileen, aceasta a simțit că s-a depășit și ultima limită a suportabilității ei. Abileen crescuse șaptesprezece copii, îi îndrăgise pe fiecare în parte, ca să sufere apoi văzând că aceștia adoptau comportamentul părinților lor.

”Simt din nou cum crește în mine sămânța amărăciunii, aia de-a încolțit după moartea lui Treelore. Îmi vine să urlu așa de tare încât să audă Cocuța că murdăria nu e o culoare și că bolile nu zac în partea neagră a orașului. Vreau să împiedic clipita aia – care vine mai degrabă sau mai târziu în viața a fiece copil alb – când începe să creadă că negrii nu e la fel de buni ca și albii.”

Hotărârea lui Abileen de a-și împărtăși amintirile în cartea de interviuri a lui Skeeter a convins-o și pe Minny să se alăture proiectului. Deși se prefăcea morocănoasă și continua să boscorodească și să comenteze la orice în fața lui Skeeter, în sinea ei Minny era foarte mulțumită, simțind că pentru prima dată stratul de ciment care-i acoperea pieptul începea să se crape măcar puțin.

Încetul cu încetul, tot mai multe servitoare li s-au alăturat pentru a-și face auzite vocile, revoltate mai ales în urma unui incident provocat chiar de Hilly.

Este de menționat și evenimentul Galei de Binefacere (singurul capitol scris la persoana a treia), definitoriu pentru ipocrizia acelei comunități, în care toate cucoanele albe s-au adunat, afectate și pline de importanța misiunii lor, pentru a aduna fonduri pentru ajutorarea negrilor din Africa, fără a observa că proprii lor servitori negri se zbăteau în necazuri și sărăcie…

Momentul în care își face apariția Celia Foote este memorabil. Îmbrăcată într-o rochie țipătoare, decoltată și strânsă pe trup, scoțându-i în evidență formele voluptuoase, Celia a atras toate privirile asupra ei. Însă, în timp ce cucoanele o priveau cu dispreț și răutate, soții acestora suspinau în sinea lor, înăbușindu-și sentimentul de revoltă împotriva vieții anoste pe care o duceau alături de soțiile lor, frigide și închistate în prejudecăți.

”În antreu, aerul pare să încremenească. Soții care-și sorb whiskyul se opresc cu paharele la gură, cu ochii ațintiți pe chestia aia roz de la intrare. Le ia o clipă până când procesează imaginea. Se holbează, dar nu văd, nu încă. Dar pe măsură ce imaginea devine reală – piele adevărată, decolteu adevărat, poate un păr blond nu atât de adevărat – fețele încep încet să strălucească. Toți par să se gândească la același lucru – În sfârșit… Dar apoi, simțind unghiile soțiilor, care se holbează și ele, înfigându-li-se în brațe, bărbații se încruntă. Ochii lor încep să arate regrete, pe măsură ce își blestemă căsniciile (nu mă lasă niciodată să mă distrez), își amintesc de tinerețe (de ce nu m-am dus în vara aceea în California), le vin în minte primele iubiri (Roxanne…). Toate astea se petrec într-un interval de cinci secunde, după care nu le mai rămâne decât zgâitul.”

Singurul care avusese curajul să înfrunte prejudecățile, luându-și o soție din altă clasă socială, dar pe care o iubea nespus, fusese Johnny Foote, care nu părea să-și regrete vreo clipă decizia, în ciuda gafelor soției lui.

”- Trebuie c-a fost o schimbare, să treci de la Hilly la Celia, Johnny.

Johnny dă din cap.

– Ca și cum aș fi trăit toată viața în Antarctica și m-aș fi mutat peste noapte în Hawaii.

Richard râde.

– Ca și cum te-ai duce la culcare în Seminar și te-ai trezi într-un dormitor din campus, zice, și amândoi izbucnesc în râs.”

Pe măsură ce proiectul înaintează și servitoarele își deapănă amintirile, revolta acestora contra nedreptății sistemului crește în intensitate și solidaritatea lor se întărește. Mai mult, odată ce conștiința le-a fost trezită, observă că liniile de demarcație nu erau trasate doar între negri și albi. În familiile negrilor lipsa de educație își spusese cuvântul, iar bărbații considerau că era dreptul și datoria lor să-și educe soțiile prin bătaie, iar acestea suportau în tăcere, de frică să nu le părăsească și să rămână singure cu o droaie de copii de crescut. Inclusiv Minny se găsea într-o astfel de situație, pe care o tolerase cu stoicism, întrucât așa procedaseră și mama și bunica ei. Însă acum, pentru prima dată, începuse să se gândească serios la o soluție alternativă, în care să nu mai fie sacul de box al cuiva care dorea să-și descarce nervii.

”Cum pot să iubesc un om care mă bate de mă stinge? Cum se poate să iubesc un bețiv nebun? O dată l-am întrebat ”De ce? De ce mă bați?” S-a aplecat în mine și m-a privit în ochi.

– Dacă nu te-aș fi bătut, Minny, cine știe ce s-ar fi ales din tine.

Eram încolțită-ntr-un colț al dormitorului, ca un câine. Mă bătea cu cureaua. A fost prima oară când m-am gândit cu adevărat la asta.

Iisuse. Cine știe ce s-ar fi ales de mine de Leroy nu m-ar fi bătut.”

Este remarcabilă și ideea lui Minny de a crea o ”plasă de siguranță”, un capitol introdus în carte care să le apere în cazul în care identitatea lor ar fi cumva descoperită. Acesta avea legătură cu secretul pentru care Hilly o ura atât de mult pe Minny. Vă las să descoperiți singuri în carte despre ce era vorba, cu siguranță vă va amuza.

Cartea este deosebit de complexă, memorabilă, cu multe idei profunde, scrisă cu mult umor și sensibilitate, stârnindu-ți un noian de sentimente contradictorii, de amuzament, revoltă, duioșie,  empatie, indignare, admirație, respect ca la sfârșit să te lase cu multă speranță în suflet.

”Soarele strălucește puternic, da’ ochii mei e larg deschiși. (…) Poate că nu-s prea bătrână ca s-o iau de la-nceput, mă gândesc, și-ncep să râd și să plâng în același timp. Pentru că doar noaptea trecută ce mă gândeam că n-o să mai fie niciodată vreun început pentru mine.”

Cartea a fost ecranizată în anul 2012 în regia lui Tate Taylor, având următoarea distribuție: Viola Davis (Abileen), Octavia Spencer (Minny), Emma Stone (Skeeter), Bryce Dallas Howard (Hilly), Jessica Chastain (Celia), Mike Vogel (Johnny).

Filmul a câștigat premiul Oscar la categoria Cea mai bună actriță în rol secundar – Octavia Spencer (Minny) și a avut încă 3 nominalizări la premiile Oscar la categoriile Cel mai bun film, Cea mai bună actriță în rolul principal – Viola Davis (Abileen) și Cea mai bună actriță în rol secundar – Jessica Chastain (Celia).

Cartea Culoarea sentimentelor de Kathryn Stockett poate fi comandată de pe edituraunivers.ro, elefant.ro, libris.ro, librarie.net, carturesti.ro, cartepedia.ro, librex.ro, dol.ro

Am menționat cartea în Top 10 cărți pline de forță scrise de femei

Recenzii cărți Editura Univers