Evadarea din mlaștină, de Karen Dionne, Editura RAO

Evadarea din mlaştină

Karen Dionne

Editura RAO

An apariţie: 2017

Nr. pagini: 263

Titlu Original: The Marsh’s King Daughter

Traducător: Lingua Connexion

Genul: thriller psihologic

Dacă ai fi trăit într-o izolare totală… ți-ai fi dat seama că totul era rău?

Apreciat de Lee Child și Karin Slaughter, și cu siguranță de fanii cărţilor şi filmelor The Girl on the Train /Fata din tren și Stormy Nights /Văduva, Evadarea din mlaștina este un fermecător thriller psihologic de suspans.

O femeie trebuie să riște tot pentru a vâna bărbatul periculos din trecutul ei care amenință să-i distrugă viitorul: tatăl său, nimeni altul decât un notoriu răpitor de copii, evadat dintr-o închisoare de maximă securitate.

Helena Pelletier are un soț iubitor, două fiice frumoase și o afacere cu care își umple zilele. Dar ea are și un secret: ea este produsul unei răpiri. Mama ei a fost răpită ca adolescentă de tatăl ei și a fost ținută într-o cabină îndepărtată în mlaștini din Peninsula Superioară din Michigan. Helena, născută la doi ani după răpire, și-a iubit casa din natură și, în ciuda comportamentului uneori brutal al tatălui ei, l-a iubit și pe el… până când a aflat exact cât de sălbatic ar putea fi.

Mai mult de douăzeci de ani mai târziu, ea și-a îngropat trecutul atât de bine încât nici chiar soțul ei nu știe adevărul. Dar acum tatăl ei a ucis doi gardieni, a scăpat din închisoare și a dispărut în mlaștină. Poliția începe o căutare, dar Helena știe că nu au o șansă. Știe că doar o singură persoană are abilitățile de a găsi supraviețuitorul pe care lumea îl numește Regele Marsh – pentru că numai o persoană a fost vreodată pregătită de el: fiica lui.

    Fragment:

    „– Nu l-am văzut și n-am vorbit cu el din ziua în care am plecat din mlaştină.

    Polițistul ridică din sprânceană. Nu-mi dau seama la ce se gândește. Locuiesc la optzeci de kilometri de închisoarea unde tata a stat închis treisprezece ani și n-am mers niciodată să-l vizitez?

    – Așadar, de treisprezece ani, rostește el, ia un pix și un carnet din buzunarul de la cămașă și dă să scrie numărul. 

    – Cincisprezece, îl corectez eu. 

    După ce mama și cu mine am plecat din mlaștina, tata a rătăcit prin sălbăticia din Upper Peninsula timp de doi ani până să fie prins. Polițistul știe asta la fel de bine că mine. Își stabilește o bază, punând o întrebare la care știe deja răspunsul, că să-și dea seama pe parcurs când mint și când spun adevărul. Nu că aș avea vreun motiv să mint, dar el nu știe asta. Înțeleg că trebuie să mă considere suspectă până se dovedește contrariul. Deținuții nu evadează dintr-o închisoare de maximă siguranță decât dacă au parte de ajutor, indiferent că e cineva din interior sau din exterior. Ca mine.

    – Corect. Deci n-ați vorbit cu tatăl dumneavoastră de cincisprezece ani. 

    – Puteti verifica registrele de vizitatori dacă nu mă credeți, spun eu, deși nu mă îndoiesc că au făcut-o deja. Desfășuratoarele la telefon. Orice. Vă spun adevărul. 

    Asta nu înseamnă că nu m-am gândit de multe ori să-l vizitez pe tata în închisoare. Când l-a prins poliția prima dată, eram disperată să-l văd. Newberry e un oraș mic, iar închisoarea unde l-au ținut până la audiere era doar la câteva străzi distanță de școală mea; aș fi putut merge pe jos după ore sau m-aș fi putut duce cu bicicleta de câte ori voiam. Nu cred că m-ar fi împiedicat cineva să stau câteva minute cu tata. Însă îmi era teamă. Aveam paisprezece ani. Trecuseră doi ani. Mă schimbasem, poate că și el se schimbase. Mă temeam că ar fi refuzat să mă vadă. Că era supărat pe mine, pentru că din vina mea l-au prins. 

    După ce a fost condamnat, nimeni n-avea de gând să conducă o sută șaizeci de kilometri din Newberry până în Marquette și înapoi ca să-l vizitez la închisoare chiar dacă aș fi avut curaj să întreb. Mai târziu, când mi-am schimbat numele de familie și mă deplasam singură, tot nu l-aș fi vizitat, deoarece trebuia să arăt legitimația și să-mi scriu numele pe lista de vizitatori, însă nu voiam că viața mea cea nouă să se intersecteze cu cea veche. În orice caz, nu era ca și când mă chinuia dorul să-l văd. Ideea de a merge în vizită apărea doar arareori, de obicei când Stephen se juca afară sau în casă cu fetele și ceva din felul în care interactionau îmi amintea de zilele de odinioară când eram împreună. 

    Ultima dată când m-am gândit serios să iau legătură cu tată a fost în urmă cu doi ani, când a murit mama. A fost o perioadă grea. Nu puteam să reacționez față de moartea mamei fără să risc să facă legătură cineva și să-și dea seama cine eram. Mă aflam într-un program de protecție a martorilor impus de mine însămi; dacă aveam de gând să-mi păstrez viață cea nouă, trebuia să tai orice legătură cu cea veche. Totuși am fost singurul copil al mamei și mi se părea o trădare să nu merg la înmormântarea ei. Mă chinuia și ideea că n-aveam s-o mai văd sau să mai vorbesc cu ea vreodată. Nu voiam să se întâmple același lucru cu tata. Poate m-aș fi prefăcut că eram o admiratoare a deținuților sau o jurnalistă dacă se întreba cineva de ce am apărut deodată să-l vizitez. Dar ar fi trebuit ca tata să se comporte conform planului că să funcționeze și n-aveam cum să știu dinainte dacă era de acord să facă asta sau dacă se prindea singur. 

    – Aveti idee încotro ar fi putut s-o ia? mă întreabă polițistul. Ce planuieste?

    – Niciuna.

    În afară de dorința evidență de a crește distanța cât mai mult dintre el și oamenii care-l urmăresc, sunt tentată să adaug eu, însă știu că nu e cazul să-i enervez pe oamenii înarmați. Mă gândesc în treacăt să cer informații noi despre urmărire, dar faptul că-mi solicită ajutorul mă lămurește cu tot ce trebuie să știu.”