Evadarea din mlaștină de Karen Dionne, Editura RAO – recenzie

Evadarea din mlaștină

(The Marsh’s King Daughter – 2017)

Karen Dionne

Editura RAO

An aparitie: 2017

Nr. pagini: 263

Traducător: Lingua Connexion

De aceeași autoare: Sora cea rea, carte apărură de asemenea la Editura RAO

Apreciat de Lee Child și Karin Slaughter, și cu siguranță de fanii filmelor The Girl on the Train (Fata din tren) și Stormy Nights (Văduva), Evadarea din mlaștină este un fermecător thriller psihologic de suspans. O femeie trebuie să riște tot pentru a vâna bărbatul periculos din trecutul ei care amenință să-i distrugă viitorul: tatăl său, nimeni altul decât un notoriu răpitor de copii, evadat dintr-o închisoare de maximă securitate.

Evadarea din mlaștină de Karen Dionne

Dacă ai fi trăit într-o izolare totală… ți-ai fi dat seama că totul era rău?

Evadarea din mlaștină de Karen Dionne, carte achiziționată de pe Libris – e un thriller captivant construit cu migală pe baza unei povești inedite, pe două planuri temporale, perfect îmbinate, o poveste plină de suspans și adrenalină, foarte frumos scrisă, plină de fermecătoare descrieri ale mlaștinii, văzută prin ochii unui copil pentru care viața în mlaștină era normalitatea, cu toate neajunsurile, dar și minunățiile sale.

Protagonista naratoare, Helena Pelletier, a aflat abia la doisprezece ani realitatea nașterii sale și motivul pentru care și-a petrecut toată copilăria într-o cabană dărăpănată din mijlocul unei mlaștini: tatăl său, un răpitor pedofil, a răpit-o pe mama ei pe când aceasta era doar o fată de cincisprezece ani si a izolat-o complet de lume în sălbaticie, într-o cabană îndepărtată din mlaștinile din Upper Peninsula din Michigan. Helena, născută la doi ani după răpire, și-a iubit casa din mijlocul naturii neînmblânzite și, în ciuda comportamentului uneori brutal al tatălui ei, l-a iubit și pe el, ba mai mult, l-a idolatrizat chiar, ținându-se după el ca o micuță umbră… până când a aflat exact cât de crud putea fi! Însă în ceea ce o privește pe mama ei, poate e mult spus că nu a iubit-o, dar a ignorat-o și desconsiderat-o, așa cum a fost manipulată sistematic să o facă de către tatăl său, un narcisist manipulator, deși copila a realizat mult prea târziu acest lucru. Helena a crescut timp de doisprezece ani fără a avea alt contact uman în afară de cel cu părinții săi, fără să cunoască noțiuni precum electricitate, apă curentă sau comunitate.

Douăzeci de ani mai târziu, Helena Pelletier are un soț iubitor, două fiice frumoase și o afacere care îi umple zilele și și-a îngropat secretul originii sale atât de bine încât nici măcar soțul ei nu știe adevărul. Și-a schimbat numele și și-a reinventat trecutul.

Dar toate acestea sunt puse acum în pericol, nu doar secretul ei, ci și viețile lor, căci tatăl ei a evadat din închisoare, ucigând doi gardieni și a dispărut fără urmă. Poliția demarează o amplă urmărire, dar Helena știe că nu au nicio șansă. Știe că o singură persoană are abilitățile de a-l găsi pe cel pe care lumea îl numește Regele Mlaștinii – pentru că o singură persoană a fost vreodată antrenată de el: ea însăși, fiica lui.

Firul împletit al acțiunii – prezent, trecut – ne poartă într-o poveste foarte captivantă, plină de suspans și adrenalină, de suferință și emoție. Mi-a plăcut în special povestea din trecut, descrierea mlaștinii și al vieții în mlaștină, o viață ce pare imposibil de dus în acele condiții, dar care, în ciuda a tot, reușea să aibă chiar și momente frumoase în ochii copilului ce nu avea niciun alt reper sau termen de comparație. În ceea ce o privește pe mama ei însă, e foarte dureros să citești despre viața pe care a fost forțată să o ducă…

O carte pe care o recomand iubitorilor de thrillere și de povești petrecute în mijlocul naturii sălbatice.

Fragment din cartea „Evadarea din mlaștină” :

    „- Nu l-am văzut și n-am vorbit cu el din ziua în care am plecat din mlaștină.

    Polițistul ridică din sprânceană. Nu-mi dau seama la ce se gândește. Locuiesc la optzeci de kilometri de închisoarea unde tată a stat închis treisprezece ani și n-am mers niciodată să-l vizitez?

    – Așadar, de treisprezece ani, rostește el, ia un pix și un carnet din buzunarul de la cămășă și dă să scrie numărul.

    – Cincisprezece, îl corectez eu.

    După ce mama și cu mine am plecat din mlaștina, tata a rătăcit prin sălbăticia din Upper Peninsula timp de doi ani până să fie prins. Polițistul știe asta la fel de bine ca mine. Își stabilește o bază, punând o întrebare la care știe deja răspunsul, ca să-și dea seama pe parcurs când mint și când spun adevărul. Nu că aș avea vreun motiv să mint, dar el nu știe asta. Înțeleg că trebuie să mă considere suspectă până se dovedește contrariul. Deținuții nu evadează dintr-o închisoare de maximă siguranță decât dacă au parte de ajutor, indiferent că e cineva din interior sau din exterior. Ca mine.

    – Corect. Deci n-ați vorbit cu tatăl dumneavoastră de cincisprezece ani.

    – Puteți verifica registrele de vizitatori dacă nu mă credeți, spun eu, deși nu mă îndoiesc că au făcut-o deja. Desfășurătoarele la telefon. Orice. Vă spun adevărul.

    Asta nu înseamnă că nu m-am gândit de multe ori să-l vizitez pe tata în închisoare. Când l-a prins poliția prima dată, eram disperată să-l văd. Newberry e un oraș mic, iar închisoarea unde l-au ținut până la audiere era doar la câteva străzi distanță de școala mea; aș fi putut merge pe jos după ore sau m-aș fi putut duce cu bicicleta de câte ori voiam. Nu cred că m-ar fi împiedicat cineva să stau câteva minute cu tata. Însă îmi era teamă. Aveam paisprezece ani. Trecuseră doi ani. Mă schimbasem, poate că și el se schimbase. Mă temeam că ar fi refuzat să mă vadă. Că era supărat pe mine, pentru că din vina mea l-au prins.

    După ce a fost condamnat, nimeni n-avea de gând să conducă o sută șaizeci de kilometri din Newberry până în Marquette și înapoi că să-l vizitez la închisoare chiar dacă aș fi avut curaj să întreb. Mai târziu, când mi-am schimbat numele de familie și mă deplasam singură, tot nu l-aș fi vizitat, deoarece trebuia să arăt legitimația și să-mi scriu numele pe lista de vizitatori, însă nu voiam ca viața mea cea nouă să se intersecteze cu cea veche. În orice caz, nu era ca și când mă chinuia dorul să-l văd. Ideea de a merge în vizită apărea doar arareori, de obicei când Stephen se juca afară sau în casă cu fetele și ceva din felul în care interacționau îmi amintea de zilele de odinioară când eram împreună.

    Ultima dată când m-am gândit serios să iau legătură cu tata a fost în urmă cu doi ani, când a murit mama. A fost o perioadă grea. Nu puteam să reacționez față de moartea mamei fără să risc să facă legătura cineva și să-și dea seama cine eram. Mă aflam într-un program de protecție a martorilor impus de mine însămi; dacă aveam de gând să-mi păstrez viață cea nouă, trebuia să tai orice legătură cu cea veche. Totuși am fost singurul copil al mamei și mi se părea o trădare să nu merg la înmormântarea ei. Mă chinuia și ideea că n-aveam s-o mai văd sau să mai vorbesc cu ea vreodată. Nu voiam să se întâmple același lucru cu tata. Poate m-aș fi prefăcut că eram o admiratoare a deținuților sau o jurnalistă dacă se întreba cineva de ce am apărut deodată să-l vizitez. Dar ar fi trebuit că tată să se comporte conform planului că să funcționeze și n-aveam cum să știu dinainte dacă era de acord să facă asta sau dacă se prindea singur.

    – Aveți idee încotro ar fi putut s-o ia? mă întreabă polițistul. Ce plănuiește?

    – Niciuna.

    În afară de dorința evidență de a crește distanța cât mai mult dintre el și oamenii care-l urmăresc, sunt tentată să adaug eu, însă știu că nu e cazul să-i enervez pe oamenii înarmați. Mă gândesc în treacăt să cer informații noi despre urmărire, dar faptul că-mi solicită ajutorul mă lămurește cu tot ce trebuie să știu.”

Evadarea din mlaștină de Karen Dionne poate fi comandată de pe libris.ro

Recenzii, prezentări cărți și articole Editura RAO

Recenzii și prezentări cărți thriller