Fugi! de O. G. Arion, Editura Librex Publishing – recenzie

Fugi!

Oana Arion

Editura Librex Publishing

An apariţie: 2018

Număr pagini: 240

Ce-ai face dacă mâine ar fi ultima ta zi în lumea în care trăieşti? Ce-ai face dacă de mâine oamenii pe care îi cunoşti ar dispărea? Şi dacă, pentru a reuşi să supravieţuieşti trebuie să uiţi cine ai fost. Să nu te opreşti. Să nu priveşti în urmă.

Ei sunt acolo. Pândesc. Aşteaptă.

Nu poţi decât să fugi!

“Fugi!” – o carte al cărei titlu reflectă exact esenţa şi, totodată, desfăşurarea acţiunii. Odată citit primul rând al cărţii, eşti într-o cursă contra-cronometru din care nu te poţi opri decât  la final. Cât de repede, până când. Şi până unde să fugi?

Subiectul cărţii – apocalipsa după o epidemie nimicitoare şi transformarea oamenilor în altceva – nu este unul nou, dar abordarea acestuia, stilul de scriere al Oanei şi viziunea sa îi dau originalitate. Este povestea unei supravieţuiri, cu accent pe a face orice e nevoie pentru a rămâne în viaţă. Ei, bine, nu chiar „orice”, iar limitele sunt date de conştiinţa şi caracterul fiecărui personaj din carte. Am admirat cu această ocazie talentul cameleonic al autoarei, care a scris o carte dintr-un alt registru, într-un stil complet diferit de cel cu care ne-a obişnuit, şi mă refer aici la romanele sale din Seria Nemuritor.

Tot ce se întâmplă în carte, în primul rând creionarea lumii postapocaliptice în care păşim alături de personajul principal, este redat cu minuţiozitate, într-un stil cinematografic, cu detalii de mare fineţe. E o poveste dură, cu un puternic impact emoţional, datorat atât scenelor brute, necosmetizate de care avem parte, cât şi mesajului din spatele rândurilor.

„Străzile erau învăluite în beznă. În aer plutea mirosul pestilențial de corpuri în putrefacție. Resturi de cadavre zăceau împrăștiate peste tot, amestecate cu gunoaie, resturi de mobilier și haine murdare. Ura acea duhoare ce pătrundea în plămâni, se impregna în haine și-n piele, părând aproape palpabilă, ca o pâclă groasă și dezgustătoare.”

După extraordinara Serie Nemuritor, ştacheta pentru acest nou roman al autoarei era ridicată foarte sus, iar aşteptările mele erau la cote înalte. Cu satisfacţie vă pot spune că Fugi! a fost la înălţimea aşteptărilor, cu atât mai mult cu cât thrillerele nu sunt printre marile mele favorite, însă această carte e mai mult decât un trhriller – foarte reuşit, de altfel – e o distopie extrem de interesantă şi captivantă! Spre deosebire de Seria Nemuritor – deşi  nu seamănă deloc cu aceasta, nu mă pot abţine să nu fac comparaţie –, în Fugi! accentul nu se pune pe personaje, pe trăirile sau sentimentele acestora şi pe interacţiunea dintre ele, ci pe acţiune şi pe descrierea extraordinar de vizuală a lumii devastate care reprezintă decorul poveştii. Şi, mai ales, pe supravieţuire. Cu orice preţ, ca scop în sine. Dar oare, doar supravieţuirea e de ajuns? Se pare că da, când a-ţi trăi propriu-zis viaţa nu mai e o opţiune…

Epidemia s-a datorat unui virus datorat tehnologiei din ce în ce mai avansate – putem sesiza în carte un semnal de alarmă în acest sens – transmis prin calculator, care a distrus şi modificat funcţiile creierului, reducând majoritatea populaţiei la stadiul de animale. Şi totul a fost instantaneu, iar lumea, aşa cum o ştim, s-a oprit ca un ceas spart.

Cei afectaţi mârâiau, aveau ochii injectaţi, atacau atât individual, cât şi în haite – ba chiar începuseră să-şi formeze lideri, exact ca în haitele de lupi – şi se mişcau cu încetinitorul, precum zombi, dar se “activau” la viteză maximă imediat ce simţeau vreun om în preajmă. Se temeau doar de foc şi se fereau de întuneric. Erau activi ziua, la lumina soarelui, astfel încât cel mai potrivit moment în care puteai să fugi din calea lor era noaptea!

În goana după mâncare şi apă, totul era distrus şi devastat, atât de Atinşi – cum sunt numiţi cei infectaţi – dar şi de supravieţuitori, care, în unele cazuri s-au dovedit la fel de animale ca şi atinşii, sau chiar mai rău, după cum veţi vedea…

Cartea e împărţită pe capitole, cu nume scurte şi sugestive, cum ar fi: Luanne, Foamea, Fugi!, Ritualul…

Încă de la început, îl cunoaștem pe Axel, personajul principal al cărţii, un bărbat tânăr care fuge din calea urgiei, ascunzându-se peste zi în diferite case, ferme, supermarketuri, benzinării, depozite, sau, mai bine zis, în ceea ce mai rămăsese din acestea, dorind să ajungă în  San Diego, unde avea informaţii că s-a stabilit un cartier general al celor care au mai rămas din guvernul Statelor Unite. Mi-a plăcut acest personaj, un simbol al ceea ce mai poate fi încă bun când totul în jur se prăbuşeşte, inclusiv valorile morale.

Într-una din ascunzători, o găsește pe Amira, o adolescentă pirpirie, cu pielea de culoarea cafelei cu lapte, cu codiţe împletite, care îi spune că are 22 de ani, dar era evident că minte. Minţea, şi nu era singurul lucru în privinţa căruia nu spunea adevărul, sau nu va spune adevărul. Era la rândul ei o supravieţuitoare, iar în lupta pentru supravieţuire cinstea, mila, devotamentul sau loialitatea sunt cuvinte goale. Axel nu o simpatizează, iar la rugămintea fetei de a o lăsa să-l însoţească, răspunde negativ, dar, în cele din urmă, nu-l lasă inima să o lase pradă atinşilor.

Şi pornesc împreună.

Amira ca personaj e remarcabilă, chiar dacă e greu de simpatizat. Are un puternic simţ al autoconservării, dublat de o inteligenţă vie şi de un caracter duplicitar, care, puse împreună, o fac să nu aibă scrupule în a manipula, înşela sau ameninţa pentru a-şi atinge scopul major: acela de a rămâne în viaţă! Însă noţiuni ca recunoştinţa şi o oarecare loialitate nu îi sunt străine, şi am avut parte de câteva surprize în ceea ce o priveşte, iar Axel se poate spune că a avut de câştigat din asocierea cu ea. Nu vă spun mai multe, veţi vedea despre ce e vorba…

Firul acţiunii urmează fuga lor din adăpost în adăpost, pe de o parte ascunzându-se de atinşi, iar pe de altă parte căutând hrană, apă şi medicamente, din ce în ce mai greu de găsit. Pe tot parcursul cărţii, tensiunea şi suspansul sunt permanente, cititorul simţind din plin starea de urgenţă, de “oră de vârf”, iar dramatismul ajunge de câteva ori la maxim.

Opririle lor sunt de scurtă durată, nici un loc nu le oferă protecţie şi siguranţă, sunt din ce în ce mai epuizaţi, murdari şi nemâncaţi. Se întâlnesc cu alţi câţiva oameni în drumul lor, dar nu pot avea încredere în nimeni. Iar reciproca e perfect valabilă.

„‒ Fugi!

   ‒ Unde? Nu a mai rămas nimic. Nimic de iubit. Nimic de apărat.

    ‒ Doar fugi. Vei afla.”

Însă, peste toate, am simţit motivaţia din spatele determinării de a nu renunţa, de a merge înainte, pas cu pas, şi acesta este speranţa. Cel mai preţios sentiment.

„- Ne putem întoarce. Ne putem regăsi afurisita de umanitate.
– Când lumea este așa cum este? Uită-te în jur.
– O fac în fiecare zi. Și încă n-am încetat să sper.”

Pe parcurs, apar mai multe personaje episodice – oameni, dar şi atinşi – nu se pune accent pe acestea, însă unele mi-au atras în mod special atenţia. Un „personaj” care mi-a plăcut e Ridge! Cine sau ce e Ridge? Un corb! Curioşi?

Pe drum, ferma lui Luanne, complexul militar Umatilla Army Depot, ferma lui Dallas – sunt locaţii şi repere ale cărţii care le oferă o oază de siguranță și protecție pentru un timp, împreună cu binevenite momente de respiro, atât pentru personaje, cât şi pentru cititori.

„Nu mai apucă să spună nimic, pentru că un alt sunet, mai înfiorător decât cel de dinainte, străpunse aerul fierbinte.

— Au intrat, şopti ea.

Din tunel se auzeau voci şi câteva minute mai târziu apăru Sean, însoţit de Julia şi de un alt băiat cu pielea de culoarea cafelei.

— Repede, zise el, abia respirând. Repede, în maşină.

Fără să mai stea pe gânduri, se suiră cu toţii în Chevy, iar Amira învârti cheia în contact şi apasă acceleraţia până în podea..”

Nu vreau să vă dau prea multe amănunte despre ce se întâmplă în carte, însă am să vă spun că momentul în care am fost efectiv copleşită de cele citite, a fost cel în care au ajuns la o sectă religioasă, unde aveau loc ritualuri inumane. 

„Comunitatea în care nimeriseră se considera aleasă de Dumnezeu. Încercau să procreeze, crezând că erau singura salvare a omenirii. O dată pe lună ofereau o ofrandă.”

În ce consta ofranda, vă las să aflaţi. Iar drumul lui Axel şi al Amirei s-ar fi oprit aici, dacă nu ar fi fost stratagema Amirei, care însă a implicat un gest extrem şi complet neaşteptat!  

Finalul – pe o notă pozitivă – este unul deschis, multe fire sunt lăsate cu bună ştiinţă în aer pentru a fi împletite în funcţie de imaginaţia fiecărui cititor în parte.

„Stătea rezemat de mașină. Priveliștea pe care marea o oferea era incredibilă: o întindere de apă turcoaz în mijlocul deșertului. Malurile erau acoperite cu nisip alb. Un cârd de păsări mari și albe coborâte pe țărm, iar el își dădu brusc seama că erau pelicani. Era pentru prima oară când vedea pelicani, altfel decât la grădina zoologică sau la muzeul de științe naturale. O barcă veche de pescuit zăcea pe jumătate îngropată în nisip lângă apă. Aerul mirosea a sulf. Inhală cu sete. Aici lângă marea sărată nu mirosea a moarte.”

În ceea ce mă priveşte, aş fi vrut ceva mai mult la final. Am simţit că m-am despărţit prea repede de personaje. Dacă mai există vreo şansă nu doar la supraviețuirea, ci şi la refacerea lumii aşa cum o ştim, dacă şi cum pot fi exterminaţi atinșii, şi ce se întâmplă cu personajele al căror parcurs l-am urmărit (atât cu Axel şi Amira, dar şi cu alţii, cum este Keira, sunt foarte curioasă în privinţa ei) sunt întrebări la care aş vrea să aflu răspunsul…

Aşa că, deşi stiu că acest roman e unul de sine-stătător, eu una mi-aş dori din suflet o continuare!

O carte pe care o recomand!

Cărțile autoarei O. G. Arion pot fi comandate pe libris.ro, librarie.net

Recenzii cărți O.G. Arion

Recenzii și prezentări cărți autori români