Îmblânzitorul de lei, de Camilla Lackberg, Editura Trei

”Calul adulmecă frica încă de dinainte ca fata să iasă din pădure. Călăreața trase de hățuri și îl împunse cu călcâiele, dar nu era nevoie. Legătura dintre ei era atât de strânsă, încât calul îi ghicise deja intenția.

Tropăitul înăbușit sparse tăcerea. Un strat subțire de zăpadă, se așternuse pe timpul nopții și calul ridică pudra albă cu copitele. Fata nu alerga. Mergea clătinându-se, împleticit, cu brațele strânse în jurul corpului.

Călăreața strigă ceva. Un zgomot ascuțit, care-l făcu pe cal să simtă că era ceva în neregulă.

Fata nu răspunse, ci continuă să meargă împleticit.

Se apropiară de ea, iar calul iuți pasul. Mirosul puternic și acru al fricii se amesteca acum cu altceva, ceva nedefinit și atât de îingrozitor, încât calul își culcă urechile pe spate. Voia să se oprească, să se întoarcă și să galopeze înapoi la adăpostul grajdului. Acela nu era un loc sigur.

Îi despărțea un drum. Era pustiu, iar zăpada proaspătă se așternea ca o ceață tăcută de-a lungul asfaltului.

Fata continua să meargă spre ei. Era desculță si pielea înroșită de pe brațele și picioarele ei goale contrasta cu albul dimprejur. Brazii acoperiți cu zăpadă alcătuiau un fundal alb în spatele ei. Erau aproape acum, fiecare pe o parte a drumului, și calul o auzi pe călăreață strigând din nou. Vocea îi părea familiară și totuși străină.

Deodată, fata se opri. Rămase în mijlocul drumului, cu zăpada învolburându-i-se în jurul gleznelor. Ochii ei aveau ceva straniu. Erau ca niște găuri negre pe chipul alb.”

“Străzile se întindeau pustii în timp ce Helga se plimba prin Fjallbacka în acea dimineață friguroasă. Vara, micuI oraș vibra, plin de viață. Magazinele erau deschise, restaurantele pline, în port acostau bărcile una lângă altă și mulțimi de oameni se plimbau prin jur. Iarna, locul era tăcut. Totul era închis și era ca și cum Fjallbacka hiberna în așteptarea unei noi veri. Însă Helga preferase dintotdeauna anotimpurile mai calme. Până și propria casă era mai liniștită în acele perioade. Verile, Erinar venea mai des beat acasă și într-o dispoziție extrem de proastă.

După ce se îmbolnăvise, fusese, desigur, altfel. Cuvintele erau singura lui armă, dar n-o mai puteau răni. Nimeni n-o mai putea răni, în afară de Jonas. Acesta îi cunoștea punctele slabe și știa când era mai fragilă. Absurd era însă că voia totuși să-l protejeze. Nu conta că era un om în toată firea, înalt și puternic. Avea în continuare nevoie de ea, iar ea avea să-l apere de toate relele.

Trecu pe lângă piața Ingrid Bergman, unde se opri și privi apa înghețată. Îi plăcea la nebunie arhipelagul. Tatăl ei fusese pescar și ieșiseră adesea împreună, cu barca. Dar toate acelea încetaseră când se căsătorise cu Einar. El venea din centrul țării și nu se obișnuise niciodată cu capriciile mării. Dacă oamenii ar fi fost meniți să-și petreacă zilele pe mare, s-ar fi născut cu branhii, mormăise el. Nici Jonas nu fusese atras de traiul pe barcă, așa că Helga nu mai ieșise pe mare de când avea șaptesprezece ani, deși locuia în cea mai frumoasă zonă a arhipelagului.

Pentru prima dată în mulți ani, simți dorul ieșirilor cu barca. Dar și dacă ar fi avut una, n-ar fi putut. Gheața era groasă, iar puținele bărci care nu fuseseră trase pe mal stăteau înghețate în port. Îi semănau. Așa se simțise în toți acei ani: atât de aproape de mediul ei, dar nefiind în stare să scape din captivitate.”