Jurnalul unui copil adoptat de Ana Carola Marin, Editura Smart Publishing - recenzie

Jurnalul unui copil adoptat

Ana Carola Marin

Editura Smart Publishing

Anul apariției: 2018

Numărul de pagini: 118

Știi acel moment când viața ți se schimbă într-o clipă? Eu am avut câteva astfel de momente, atunci când tot ceea ce știam despre mine s-a schimbat radical. Și asta se datorează, în general, altor oameni. Acei oameni care vin și pleacă din viața ta, exact atunci când te aștepți mai puțin.
Aceste rânduri au reușit încă de la început să mă captiveze și să trezească în mine dorința de a mai da o pagină din cartea vieții tale, dragă prietenă. Limbajul utilizat este unul accesibil, simplu, colocvial, care transmite un mesaj cu un impact major asupra cititorului. Dar nu felul în care este transmis mesajul, ci mesajul în sine constituie punctul forte al jurnalului tău. Interesant este faptul că, după ce ți-am citit viața, am făcut și eu o analiză SWOT asupra vieții mele. Tu, dragă Ana, m-ai făcut să îmi prețuiesc mai mult viața și să fiu recunoscătoare pentru tot ceea ce am… pentru asta îți mulțumesc.
Prin sinceritatea și transparența cu care ți-ai povestit viața, ai dat dovadă de mult curaj și maturitate, asumându-ți totodată riscul de a fi judecată de o lume întreagă. – Mădălina Elena Ștefan

Jurnalul unui copil adoptat – o carte care, recunosc, m-a atras datorită titlului în primul rând dar care m-a cucerit apoi datorită conținutului.

Adopția, un cuvânt greu, care poate ascunde suferință, deznădejde dar și lumină, speranță, bucurie.

Autoarea mărturisește că:,,Motivul principal care m-a determinat să scriu această carte se regăsește în dorința personală de a-mi clarifica, într-un fel anume, experiențele pe care le-am trăit în cele aproape trei decenii de viață.”

Aflând că toate întâmplările relatate sunt reale, am pornit la drum ca într-o poveste, legănată de felul calm, cald de a povesti cursul evenimentelor trăite de autoare.

O poveste banală ar spune unii (cei care sunt norocoși să crească într-o familie fericită alături de părinții naturali), o poveste dureroasă pentru Ana, copil înfiat de o familie, a cărei mamă a fost și ea, la rândul ei, adoptată. Cu atât mai mari au fost așteptările tinerei, care a crezut că mama sa adoptivă o va înțelege și o va sprijini în toate. Numai că, după 5 ani de la adopție, a aflat că va avea o surioară, fiica naturală a mamei ei, și totul s-a schimbat.

Deși simte că mama sa adoptivă, Luci, își iubește mai mult fiica naturală, cea care compensează această lipsă e bunica maternă, pe care Ana o percepe ca pe o adevărată mamă.

,,Țin minte o discuție pe care a avut-o bunica cu o soră de-a ei, Nuța. Aceasta din urmă îi spunea bunicii că nu e bine să mă iubească doar pe mine sau mai bine zis, să facă diferență între mine și sora mea. Femeia asta m-a iubit ca o mamă care își iubește pruncul, poate la fel de mult cum mama o iubea pe sora mea. Legat de asta, nu cred că poți să condamni o mamă că îl iubește mai mult pe copilul ei biologic decât pe cel adoptiv.”

Mărturisesc faptul că aceste cuvinte m-au durut pentru că m-am gândit la fratele meu care a fost adoptat de un unchi, și acesta, împreună cu soția lui, l-au adorat toată viața lor. Am aflat cât de mult doare o vorbă aruncată de un adult iresponsabil, aici, bunicul Sande, unui copil dezorientat care încearcă să-și găsească locul: ,,Tu nu meriți faptul că ai venit în casa asta!”

Abia la 12 ani Ana află de la bunica ei întreg adevărul despre adopție. M-au impresionat până la lacrimi versurile scrise de ea la doar 13 ani.

Copiii abandonați
Părinți, vă simțiți bine
Când vă lăsați copiii în cămine?
Eu nu aș mai trăi,
Nu aș mai supraviețui.
De multe ori m-am întrebat,
Oare de noi, vouă nu v-a păsat?

Ce, greșesc?
Sigur că nu,
Am dreptate în tot ce spun!
Și stiu că mai târziu o să regretați
Pentru durerea ce acum o provocați.
Nu știu dacă vă veți ierta,
După ce veți realiza,
Ce poruncă ați încălcat,
Ce durere ați provocat.

Viața continuă să o lovească cu putere pe Ana, (la 17 ani află ca nu va putea nici ea, la rândul ei, să nască vreun copil), iar lovitura de grație vine un pic mai târziu când mama ei adoptivă, în urma unei depresii severe, decide să își curme în mod brutal zilele. Singurii care îi stau alături sunt bunica și Dragoș, băiatul pe care îl iubea de la 16 ani și care îi va deveni mai târziu, soț.

Obligată să ia viața în piept, Ana se angajează pentru a deveni independentă financiar față de tatăl ei, un om care nu a putut să o iubească niciodată.

M-a răscolit această carte și de ce nu, m-a făcut să îmi pun o mulțime de întrebări: de ce unele femei sunt alese să poată da naștere unui copil și altele nu? Cum poți să te decizi să iei un pui de om, să îl înfiezi, și apoi să realizezi că nu poți să îl iubești așa cum trebuie un părinte să își iubească copilul? Nu am găsit răspunsul la aceste întrebări…

,,Cred că unui copil adoptat, oricare ar fi relația acestuia cu familia adoptivă, îi rămâne într-un fel dorința de a-și cunoaște mama biologică. Este o dorință care traversează și sparge poate chiar și limitele rațiunii. Din afară, sunt convinsă că cei mai mulți nu înțeleg această dorință, deoarece ei cred că dragostea oferită copiilor adoptați de părinții adoptivi este de ajuns, doar că lucrurile stau puțin diferit. Eu, ca și copil adoptat, nu pot să nu mă gândesc la cum ar fi fost dacă nu aș fi fost părăsită și aș fi rămas în sânul familiei biologice.(…) De asemenea, fiind în ambele posturi atât ca persoană adoptată, cât și ca mamă adoptivă, înțeleg nevoia unui copil adoptat de a-și cunoaște familia. Înteleg nevoia de regăsire a acestuia, dorința de a-și cunoaște originile, de a vedea cu ochii săi și de a auzi cu urechile sale motivul pentru care a fost abandonat.”

Reușește Ana să își găsească părinții naturali? Păstrează legătura cu familia adoptivă? Care este binecuvântarea primită drept recompensă pentru suferințele îndurate?

Toate acestea le veți afla citind cartea, și de ce nu, reflectând la tema abordată dar și la cuvintele din încheierea cărții: