Lidia de Alphonse Daudet, Editura Orizonturi – recenzie

Lidia

(Lidia)

Alphonse Daudet

Editura Orizonturi

Traducere din limba franceză de Rodica Chiriacescu

Nr. de pagini: 256

An apariție: 2022

Prozator și dramaturg francez, Alphonse Daudet s-a născut la Nimes, pe data de 13 mai 1840. Tatăl sau făcea parte dintr-o familie de țărani, dar faptul că s-a căsătorit cu fiica unui negustor de mătăsuri a asigurat familiei o viață relativ îmbelșugată. După 1848, tatăl este nevoit să–și închidă atelierele și să plece spre Lyon, pentru a-și găși o nouă meserie. După un an, familia îl urmează la Croix-Rousse, în cartierul Terreaux. Alphonse și fratele sau mai mare, Ernest, intră la școală de cântăreți bisericești Saint-Pierre, unde își pot face studiile gratuit. Decât să asiste la orele prea lungi de școală, Alphonse preferă să se plimbe prin oraș sau cu barca pe răul Sane. Totuși, el este un elev dotat, care obține rezultate bune și manifestă în special interes pentru literatură.

Din 1855, el chiar începe să scrie. În 1856 devine supraveghetor la Colegiul din Ales. În timpul petrecut aici, trece printr-o iubire nefericită și are o tentativă de sinucidere. Se reîntoarce la Paris, la fratele său, cu speranța începerii unei cariere literare. Mai târziu, el își va aminti despre adolescența sa în cartea Le Petit Chose (1868). Debutul lui Alphonse Daudet are loc în 1858, când publică o culegere de versuri, Les Amoureuses. În 1860, el este numit secretar al ducelui de Morny, președinte al corpului legislativ și personaj important al celui de-al Doilea Imperiu. Această slujbă îi oferă o mare libertate și îi dă posibilitatea să observe lumea politică.

În 1861, la indicația medicilor, care îl suspectau de tuberculoză, scriitorul pleacă în Algeria pentru trei luni de odihnă. În această perioada, prima lui piesă de teatru, La Derniere Idole, este jucată la Paris și are un mare succes. Revenit în țară, viața lui în Paris este strălucitoare, participă la evenimente mondene și piesele sale de teatru sunt apreciate (Les Absents, L`Oeillet Blanc).  În 1863 își petrece vara în Provence, unde găsește o moară abandonată, pitorească moară Tissot, care îi apare că un simbol al acelei zone amenințate de progres. Daudet vrea să transmită acest sentiment și prietenilor săi parizieni, astfel că în 1865, după moartea ducelui de Morny, se consacră în totalitate scrisului și publică Lettres de mon moulin. În 1867 se căsătorește cu Julia Allard, o tânără din înalta societate pariziană, care îi va fi, pe lângă soție, și o colaboratoare devotată. În anii care urmează, Daudet scrie foarte mult: Les Contes du Lundi (1873), Fromont Jeune et Risler An (1874), Jack (1876), Le Nabab (1877), Les Rois en exil (1879), Numa Roumestan (1881). Are două eșecuri teatrale cu piesele Lise Tavernier și L`Arlesienne, a căror muzică a fost compusă de Bizet. Publicarea lui Tartarin de Tarascon (1872) nu are nici ea succesul sperat.

Începând cu 1880, Daudet suferă de primele atacuri ale unei maladii incurabile a măduvei, la început confundată de medici cu reumatismul. El este nevoit să facă diverse cure, în special în Alpi. Totuși, operele lui nu încetează să apară: L`Evangeliste (1883), Sapho (1884), Tartarin sur les Alpes (1885), L`Immortel (1889) și Trente Ans de Paris (1888). Boala sa agravandu-se, Daudet încetează să mai scrie, ultimul sau roman fiind Soutien de Famille (1897). Continuă, totuși, să exercite o mare influență în cercurile literare. Se stinge din viață în urma unui atac de cord, la 16 decembrie 1897.

Zola spunea că „farmecul lui Alphonse Daudet, acest farmec profund care l-a făcut să câștige un loc atât de înalt în literatură, provine din savoarea originală pe care o dă și celei mai mici frânturi de frază. El nu poate povesti un fapt, prezenta un personaj fără a se transpune pe de-a-ntregul în acest fapt sau personaj, cu vivacitatea ironiei și dulceața tandreții lui.”

Lidia este unul dintre ultimele romane ale scriitorului, ce o are drept eroină pe o fată orfană, fără avere ori viitor, ce poartă acest nume, și pe care o femeie orgolioasă și dominatoare, madame Fenigan,  o alege drept mireasă pentru fiul ei. Ea speră ca viitoarea noră să fie docilă, modestă și să o asculte în totul. Ceea ce nu va confirma decât parțial așteptările soacrei.

Lidia, fire visătoare și însetată de romantism, nu găsește în acest mariaj povestea pe care își dorea să o trăiască. Destinul însă îi scoate în cale pe neașteptate pe acel Făt Frumos la care visa. Doar că ea are treizeci de ani, iar el doar optsprezece.

Adolescentul ce o seduce și îi frânge inima, o împinge, frângându-i inima, la sinucidere, gest ratat din fericire, care o face să se întoarcă la domiciliul conjugal.

„Lidia”, de Alphonse Daudet este un roman scris la finalul secolului al nouăsprezecelea, care descrie viața unor familii învecinate, locuind într-o regiune de țară din apropierea Parisului și întâmplările nefaste provocate de lipsa de scrupule și de principii a unora, pe de o parte și de naivitatea altora, pe de altă parte, unde orgoliul joacă și el, ca întotdeauna, un rol cheie.

Doamna Fenigan, văduva unui notar, dorește să aleagă pentru fiul său o soție care să îi fie mai degrabă ei nora ideală, cineva care să nu aibă prea multă importanță, o tânără cât mai docilă și neînsemnată. Ea se teme că altminteri își va pierde locul de onoare în casă. Astfel, îl convinge pe Richard să o curteze pe Lidia, o tânără de la orfelinatul din apropiere. Delicată, de o frumusețe clasică, aceasta ar putea chiar avea origini nobile, așa cum înfățișarea și comportamentul o arată.

Richard e un tânăr retras, rezervat, care îndrăgește vânătoarea și pescuitul. E un om inteligent, dar preferă o viață simplă, în plus e cu totul supus voinței materne. Tocmai acest lucru ajunge să o deranjeze pe Lidia, care se simte prizonieră pe micul lor domeniu de la Uzelles. Singura lor escapadă este o noapte petrecută la Paris, după ce au fost invitați la teatru de vecinii lor mult mai însemnați pe scara socială, anume ducii d’Alcantara. Acea noapte pasionantă îi apropie pe cei doi soți, dar reacția doamnei Fenigan îl descurajează pe Richard în a mai bucura astfel sufletul pătimaș al Lidiei.

Ceea ce ei nu știu este faptul că Lidia visează la o iubire cu majusculă, plină de intensitate, la libertate și la un tip de comuniune care nu pare fi posibil între ea și Richard, nu cu doamna Fenigan insinuându-se în orice situație între ei.

Pe domeniul alăturat trăiesc aristocrații de care vă aminteam anterior: bătrânul duce, generalul, un om odinioară aclamat pentru cariera militară, care pune ochii pe Lidia, însă vârsta și condiția medicală nu îi permit nici o acțiune în acest sens, soția, ducesa, o femeie orgolioasă și fiul lor, Charles Alexis, un tânăr de nici optsprezece ani. Acesta din urmă a trăit o vreme în anturajul vecinilor săi Fenigan, aflat cumva sub ocrotirea lui Richard și a Lidiei. Aventurier și afemeiat, el o cucerește pe aceasta din urmă care, înăcrită de atitudinea soacrei și de lipsa de reacție a soțului, cedează farmecelor prințului și fuge cu el.

Astfel sunt declanșate o serie de acțiuni care vor culmina cu o încercare de sinucidere ratată, cu multe intrigi și o moarte suspectă, dar și cu realizarea greșelilor și lungul drum înspre împăcare.

Personajele sunt oarecum specifice epocii: proprietarul de țară din clasa de mijloc, Richard, un om simplu, la prima vedere, dar capabil de impulsuri puternice; mama sa, doamna Fenigan o soacră tipică, o femeie care nu dorește să piardă nici autoritatea în casă, nici afecțiunea unicului său fiu; Lidia, o tânără în pragul vârstei de 30 de ani, dornică de o relație plină de pasiune de care simte că este privată în căminul conjugal, simțindu-se neglijată și pe post de vioara a doua în casă; tânărul arogant, însă nu lipsit de calități, pentru care femeile sunt doar jucării; ducele bătrân, orgolios, suferind din cauza bolii și a bătrâneții; vicarul, un om pios care a reușit să îi aline nefericirea unui alt încornorat din ținut, domnul Merivet; numitul Napoleon Merivet, un vecin care a ridicat o biserică cu numele soției infidele, pe care reușise să o ierte; Alexandre, vechiul servitor cu aere de domn care e implicat în toate intrigile din ținut; moș Georges, bătrânul decrepit care a urmărit-o pe Lidia încă din copilărie. Adăugați câteva alte figuri feminine tipice zonei și timpului acțiunii, personaje secundare sau episodice care vin să întregească fresca socială a momentului.

Personajele sunt puse în situații pe care le-ar putea depăși ușor, dacă fiecare și-ar ignora limitările, în cazul bărbaților mai ales, limitări setate de ei înșiși. Richard este mult timp sclavul toanelor materne, exemplul de bărbat aflat sub papucul mamei. Charlexis este limitat chiar de firea sa aventurieră, nereușind să depășească o anumită blazare pe care o atribuie propriei generații. Doamna Fenigan este înlănțuită de teama de a-și pierde locul în fața nurorii, iar Lidia are cea mai puțină putere asupra propriului destin. Orfană, fără a-și cunoaște originea, pe care o află, de altminteri, mai târziu, este nevoită să se conformeze cu însemnătatea destul de fragilă pe care i-o conferă statutul de soție a lui Richard, nu atât în societate, unde ocupă o poziție onorabilă, cât în planul privat, unde se simte neînsemnată. Acesta este motivul care o împinge către infidelitate. Ulterior, autorul reflectă apartenența îndelungată la naturalism, explicând într-o bună măsură pornirile pasionale ale tinerei prin originile ei, scoase la lumină la un moment dat, dar și prin reflecțiile lui Richard privind posibila moștenire a impulsurilor de gelozie de la un tată demult dus de pe această lume. Prin gesturile lor, pe care le veți descoperi în carte, cei doi tineri Fenigan își răscumpără o parte din greșeli, dar, din nou, ce se întâmplă mai departe e o chestiune de alegere.

Tema infidelității feminine este văzută din unghiuri diferite: cea a Lidiei, comparată cu cea a doamnei Merivet și, în final, cu cea a tinerei Sautecoeur. Este pusă în lumină, pe de o parte, suferința, gelozia soților înșelați, dar și asumarea unei părți de vină, lucru aproape de neconceput într-o societate unde orgoliul este principala caracteristică (iar, pe o notă de umor, cea mai greu de crezut parte este reformarea soacrei). Apoi, cel puțin din povestea Lidiei desprindem o mostră de naivitate atemporală, care nu s-a pierdut nici până în ziua de azi: iarba vecinului e mai verde, un alt bărbat (sau o altă femeie) poate oferi mai mult decât partenerul actual, pentru a descoperi că lucrurile sunt departe de a sta astfel. Este aici poate și o morală, aceea de a privi cu mai multă atenție la omul de alături, fie el bărbat sau femeie, înainte de a face gesturi cu consecințe imposibil de determinat.

Coperta este bine aleasă, un detaliu din „Dragostea va învinge”, a pictorului britanic Charles Haigh Wood.

„Când Richard intră, Lidia se afla în picioare, în fața ferestrei din fundul odăii ce te orbea din cauza zăpezii. Pe acest alb vitraliu, silueta ei, mulată într-o rochie de lână roz, se contura zveltă și viguroasă; stând contra luminii, frumosul ei cap părea ciufulit din cauza părului buclat și fin, iar sidefiul ochilor mai întunecat. El se opri uluit s-o regăsească tânără și frumoasă la fel ca-n cele mai pasionale dintre visele sale, dar învăluită într-o grație voluptuoasă pe care nu i-o cunoștea, câștigată în altă parte, poate în brațele celuilalt; un gust amar îl atrăgea și îl respingea în același timp, îl îmbăta de iubire și de-o furie turbată.

[…] Și cum toate senzațiile astea trăite direct și violent se concretizară într-o imensă dorință de a plânge, el își lăsă capul în jos și rosti cu o voce înăbușită și un tremur al buzei inferioare:

– Bună ziua, Lidia.

A fost tot ce-a putut să rostească în această clipă pe care și-o dorise atât de mult.

– Bună ziua, Richard, răspunse ea ca un ecou.”

Cartea Lidia de Alphonse Daudet poate fi comandată de pe editura-orizonturi.ro, cartepedia.ro, libris.ro, elefant.ro, librariadelfin.ro

Recenzii și prezentări cărți clasice

Recenzii și prezentări cărți Editura Orizonturi