Lucruri pe care le ținem ascunse de Lucy Score, Editura Trei – recenzie

Recomand cu drag cartea tuturor romanticilor!

Fragment din carte:

O voce de femeie care nu aparținea vecinei mele, bătrâna de la etaj, a răsunat de deasupra mea. Am ridicat privirea exact când un rucsac negru de fițe se rostogolea pe scări ca un ghem decorativ din crenguțe uscate. Pe la jumătatea treptelor mi‑a atras atenția o pereche de picioare lungi și zvelte. Erau îmbrăcate cu niște colanți lucioși de culoarea mușchiului și priveliștea devenea din ce în ce mai atrăgătoare. Puloverul gri și mițos era scurt și dezvelea un petic  de piele netedă și bronzată și niște mușchi bine definiți, dar și niște rotunjimi subtile. Dar fața era cea mai interesantă. Pomeți sculptați în marmură. Ochi mari și negri. Buze pline, strânse de nervi.

Părul ei — atât de închis la culoare că părea negru — era tuns scurt și inegal și arăta ca și cum cineva tocmai își înfipsese degetele în el. Am strâns degetele pe lângă corp.

Angelina Solavita, cunoscută drept Lina, fosta iubită a fratelui meu din altă viață, arăta senzațional. Și se afla pe scările mele.

Asta nu era bine.

M‑am aplecat și am ridicat rucsacul de la picioarele mele.

— Scuze că am aruncat cu bagajul în tine, a strigat ea în timp ce se lupta cu o valiză mare, cu rotile, pe ultimele câteva trepte.

Nu mă plângeam de priveliștea din fața ochilor mei, dar îmi făceam griji serioase că nu voi supraviețui acestei conversații.

Etajul al doilea avea trei apartamente: al meu, al doamnei Tweedy și unul gol lângă mine. Era suficient că locuiam vizavi de o bătrână văduvă care nu avea niciun respect pentru intimitate și spațiu personal.

Nu voiam să‑mi umplu casa și cu alte pacoste. Nici măcar dacă arătau ca Lina.

— Te muți aici? am strigat și eu, când ea a reapărut în vârful scărilor.

Cuvintele mele sunau forțat și glasul – gâtuit.

Mi‑a zâmbit sexy, ca de obicei.

— Da. Ce avem la cină?

Am privit‑o cum coboară treptele în fugă, rapidă și grațioasă.

— Cred că poți găsi ceva mai bun decât ce am eu de oferit.

Nu mai călcasem într‑o băcănie de… OK, nici nu‑mi mai aminteam de când intrasem ultima oară în Grover’s Groceries să cumpăr de mâncare. Trăiam cu hrană cumpărată din oraș, asta când îmi aduceam aminte că trebuie să mănânc ceva.

Lina s‑a oprit pe ultima treaptă, privindu‑mă în ochi, și m‑a măsurat lent cu privirea din cap până‑n picioare.

Zâmbetul i s‑a transformat într‑un rânjet insinuant.

— Nu fi modest, șmecherule.

Îmi spusese așa pentru prima oară acum câteva săptămâni când mă ajutase cu copcile pe care le căpătasem salvându‑i fundul fratelui meu. La acel moment, ar fi trebuit să mă gândesc la avalanșa de hârțogăraie cu care aveam să mă confrunt, din cauza unei răpiri urmate de un schimb de focuri. În schimb, stăteam sprijinit de zid, distras de mâinile calme și pricepute ale Linei și de mirosul ei curat și proaspăt.

— Flirtezi cu mine?

Nu voisem să sune atât de brutal, dar răbdarea mea atârna de un fir foarte subțire.

Cel puțin nu‑i spusesem că‑mi place mirosul ei de detergent de rufe.

A ridicat dintr‑o sprânceană.

— Ești vecinul meu cel arătos, șeful secției de poliție și fratele iubitului meu din facultate.

S‑a mai apropiat puțin și am simțit cum mi se aprinde o scânteie călduță în stomac. Voiam s‑o prind și s‑o strâng în mâini până când mi‑ar fi topit sângele înghețat.

— Îmi plac la nebunie ideile proaste. Ție nu?

Acum, zâmbetul ei era de‑a dreptul periculos.

Eu cel din trecut aș fi apelat la farmecul personal. Aș fi savurat un flirt drăguț. Aș fi apreciat atracția reciprocă. Dar nu mai eram acel om.

I‑am ridicat rucsacul ținându‑l de o curea. Degetele ei s‑au întrepătruns cu ale mele când s‑a întins după bagaj. Privirile ni s‑au întâlnit preț de câteva clipe. Acea scânteie s‑a transformat în zeci de mici tăciuni, mici de tot, aproape cât să mă facă să‑mi amintesc cum e să simți ceva.

Aproape.

Mă privea cu mare atenție. Acei ochi căprui, de nuanța whiskey‑ului, mă citeau ca pe o carte deschisă. Mi‑am descâlcit degetele dintr‑ale ei.

— Ce meserie ziceai că ai? am întrebat.

Îmi spusese în treacăt, zisese că e plictisitor și schimbase subiectul. Dar avea niște ochi care nu ratau nimic și eram curios ce fel de slujbă avea de‑i permitea să piardă vremea pe‑aici, în Nicăieri, Virginia, câteva săptămâni la rând.

— Lucrez în asigurări, a zis ea, săltându‑și rucsacul pe umăr. Niciunul dintre noi nu s‑a dat înapoi. Eu pentru că acei tăciuni erau singurul lucru bun pe care‑l simțisem în ultima vreme.

— Ce fel de asigurări?

— De ce? Vrei să închei o nouă poliță? m‑a tachinat ea, dând să se îndepărteze.

Dar eu voiam să rămână aproape de mine. Voiam să ațâțe acei tăciuni de‑abia vii ca să văd dacă mai aveam ceva pe dinăuntru care merita să ia foc.