Misterioasa afacere de la Styles de Agatha Christie, Editura Litera, Colecția Buzz Books – recenzie

Tatăl lui John murise cu câțiva ani în urmă și, surprinzător și nedrept, își lăsase întreaga avere celei de-a doua soții ale sale, Emily, lăsându-i pe cei doi fii ai săi, John și Lawrence, la bunăvoința acesteia. Până de curând, nu fusese nicio problemă în acest aranjament. John și Lawrence se înțelegeau perfect cu Emily, care îi crescuse de mici. John și Lawrence erau cât se poate de diferiți ca fire. John era practic și eficient, pe când Lawrence, care studiase medicina, avea o fire de poet.

Însă, cu puțin timp în urmă, la conac își făcuse apariția Alfred Inglethorp, vărul lui Evelyn Howard – secretara și mâna dreaptă a lui Emily. Emily îi oferise acestuia mai întâi un post de administrator, ca mai apoi să-i uluiască pe toți, anunțându-i că se căsătorea cu el, în ciuda faptului că acesta era cu peste douăzeci de ani mai tânăr!

Ajuns la conac, Arthur a fost profund impresionat de Mary Cavendish, soția lui John, o persoană de o mare eleganță în ținută și purtare, dar care se vedea că ascundea o fire neîmblânzită sub o aparență de calm și echilibru.

La reuniunea de seară, Arthur a cunoscut-o și pe Cynthia Murdoch, o protejată a lui Emily, care îi oferise sprijin și adăpost după un șir de evenimente nefericite.

Un vizitator constant la conac era și dr Bauerstein, pentru care Mary Cavendish părea să aibă o afecțiune cel puțin suspectă, ieșind la lungi plimbări împreună cu acesta.

La scurt timp după ce Arthur a ajuns la conac, Evelyn și-a dat demisia și a plecat, mult prea supărată că Emily nu dorea să ia în seamă avertismentele ei în privința lui Alfred Inglethorp, despre care o prevenise că se căsătorise cu ea doar pentru avere și că are în apropiere și o amantă tânără, soția unui fermier din zonă.

Înainte de a pleca, Evelyn l-a implorat pe Arthur să aibă grijă de Emily, întrucât foarte multe persoane din jurul acesteia îi doreau răul iar ea nu va mai putea să o apere.

Într-adevăr, după doar câteva zile, inevitabilul s-a produs. Mai multe zgomote suspecte s-au auzit la 5 dimineața din camera lui Emily, care era încuiată pe dinăuntru, iar după ce au spart ușa, au găsit-o pe aceasta cuprinsă de convulsii, murind la scurt timp după aceea. Dr Bauerstein, sosit la fața locului, a fost primul care a lansat ipoteza de otrăvire, ipoteză confirmată rapid, găsindu-se și substanța ingerată – stricnină.

Dar cine o otrăvise? Și cum?

Dacă otrava ar fi fost strecurată în cafeaua care i se servise seara, ar fi trebuit să-și facă efectul imediat, nu după câteva ore. Iar dacă fusese cineva în camera lui Emily între timp, cum reușise să iasă de acolo, camera fiind zăvorâtă pe dinăuntru?

Misterul părea de nepătruns, însă Arthur și-a adus aminte că l-a văzut în zonă pe Hercule Poirot, un vechi prieten, ce lucrase cândva în poliția belgiană și i-a sugerat lui John să-l cheme în ajutor, iar acesta a acceptat.

În continuare, asistăm la un regal al metodelor de detectiv ale lui Hercule Poirot. Recunosc sincer că, de multe ori, am fost la fel de iritată ca Arthur Hastings, nedându-mi seama ce relevanță puteau avea anumite indicii găsite de Poirot, la care acesta se entuziasma ca un copil mic, întrucât îi întăreau niște ipoteze pe care și le formulase deja în minte. Enervarea lui Hastings (ca și a mea, de altfel 😀), era cu atât mai mare cu cât Poirot îi tot repeta să-și folosească logica!

”- Cred că nu e cinstit să-mi ascunzi unele fapte.

– Eu nu ascund fapte. Tot ce știu eu știi și dumneata. Poți să tragi propriile concluzii din ceea ce știi. De data asta este o chestiune de idei.

– Totuși, ar fi interesant să aflu.

Poirot mă privi foarte insistent și din nou clătină din cap.

– Dumneata nu ai instincte, murmură el cu tristețe.

– Până acum pretindeai inteligență, i-am atras eu atenția.

– Cele două merg adesea mână în mână, spuse Poirot enigmatic.”

La un moment dat, dar doar pentru că știam stilul autoarei, am început să bănuiesc cine înfăptuise crima (și am avut dreptate). Am recitit de curând Moarte pe Nil și nu am putut să nu fac câteva extrapolări. Destul de ușor mi-am dat seama și de ce (care a fost mobilul crimei). Ceea ce nu puteam să-mi dau seama în ruptul capului (și mă enerva la culme că Poirot părea să considere asta ceva elementar 😀) era cum se înfăptuise crima, mai ales că mi se furnizaseră tot felul de informații contradictorii, care mă băgaseră complet în ceață.

Bineînțeles că în final toate firele se leagă între ele și totul devine perfect logic.

Cartea se citește foarte ușor și oferă o lectură extrem de agreabilă. O recomand cu drag!