Născută din fum și os de Laini Taylor, Editura Epica/ Epicwave – recenzie

Născută din fum și os

Laini Taylor

Editura Epica

Colecția Epicwave coordonată de Shauki Al-Gareeb

Genul: Fantasy

Nr. pagini: 400

Traducere: Cristina Jinga

Titlu original: Daughter of Smoke and Bone

Seria: Daughter of Smoke and Bone:

• Daughter of Smoke and Bone (2011) – Născută din fum și os

• Days of Blood and Starlight (2012) – Vremuri de sânge şi străluciri de stele – recenzie

• Dreams of Gods and Monsters (2014) – Visuri de îngeri și monștri – recenzie

• Night of Cake and Puppets – Ebook Novella (2013) (Zuzana and Mik)

Trageți puternic aer în piept înainte de a începe să citiți cartea, că nici n-o să respirați până la final! Iubitorii de fantasy vor adora această carte!

E pentru prima dată când folosesc acest cuvânt să caracterizez o carte: e genială! Scânteiază pur și simplu de magie, inspirație și frumusețe. Stilul cărții e fermecător, la propriu, descrierile și atenția la detalii te cuceresc.

Povestea în sine e unică, nu seamănă cu nimic din ce am citit până acum, iar personajele sunt…waww…nu am cuvinte să le descriu, te subjugă fără putință de scăpare. Poveștile fiecărui personaj și legendele din carte sunt extraordinare.

Și, pentru o îndrăgostită de călătorii ce mă aflu, cartea aceasta m-a răsfățat, purtându-mă la Praga, unde se petrece cea mai mare parte a acțiunii, sau în locații exotice, precum Marrakesh, cu a sa celebră piață Jemaa el-Fna, unde am simțit atmosfera lumii arabe.

”Karou se îndreptă spre Jemaa el-Fna, care constituia centrul tumultos al orașului, un carnaval nebun, bogat în exemplare omenești: dresori de șerpi și dansatori, băieți desculți cu piciorele prăfuite, hoți de buzunare, turiști bezmetici și tarabe de mâncare, unde se vindeau de toate, de la suc de portocale până la capete de oaie friptă. De printr-unele din misiuneile sale, Karou nu știa cum să se întoarcă mai repede la portal, dar prin Marrakesh îi plăcea să zăbovească și să colinde, să bea ceai de mentă, să deseneze, să caute prin souk papuci cu vârful întors și brățări de argint.”

Am descoperit Praga ca și cum aș fi făcut efectiv o călătorie acolo, am văzut spectaculoasele poduri peste Vltava, m-am plimbat pe Podul Carol – simbol al Pragăi, ce traversează Vltava între Turnul Vechi și Micul Cartier, având turnuri gotice la ambele capete. M-am simțit un turist în Orașul Vechi, sau am fost la ceainăria de pe Nerudova, strada lungă și întortocheată ce coboară dinspre castel. Și am admirat răsăritul soarelui peste cupola catedralei…

”Uluită să stea în vârful catedralei, sus, pe colina ce se ridica deasupra orașului, cu toată Praga desfășurată la picioare (…) Era o priveliște remarcabilă, cu cerul care începuse să roșească timid, pe la rădăcini, cu toate turnurile scăldate într-o lumină blândă, cu străzile orașului în continuare cufundate în umbre și scânteind cu licuricii felinarelor de stradă și cu luminile întețesute, clipitoare, ale farurilor.”

Dincolo de știința și puterea de înțelegere a oamenilor, în lumi de a cărei existență habar n-avem, se poartă un război nimicitor între serafimi și himere, război ale cărui începuturi se pierd în negura timpului. Cine sau de ce l-a început, mai spun doar legendele, iar fiecare din rasele implicate are propriile explicații, mituri și credințe, care fac din luminoșii serafimi și întunecatele himere dușmani de moarte. Dar oare e doar lumină în sufletul îngerilor și doar întuneric în cel al himerelor?…

Făcând o paranteză, himera, în mitologia greacă, este un monstru tricefal, având un cap de leu, unul de capră și unul de șarpe. În carte, autoarea închipuie himerele ca pe niște creaturi ce combină organe și caracteristici de la specii diferite, inclusiv umane.

În centrul cărții se află Karou, o tânără fată – elevă la liceul de artă din Praga – de o frumusețe uluitoare.

„Karou era, pur şi simplu, răpitoare. Cu piele catifelată şi cu picioare lungi, cu părul lung azuriu şi ochii unei stele de cinema din perioada filmului mut, se mişca precum un poem şi zâmbea precum un sfinx. Faţa ei nu numai că era frumoasă, dar era şi plină de viaţă, cu privirea totdeauna scânteietoare şi luminoasă, şi avea un fel de a-şi lăsa capul un pic într-o parte, ca o pasăre, cu buzele strânse, în timp ce ochii ei negri jucau vioi, un gest care sugera secrete şi mistere.”

Avea tatuaje vizibile la încheieturi, ca niște brățări, cu câte un singur cuvânt pe fiecare: poveste și adevărată. Avea de asemenea doi ochi tatuați în palme, pe care îi purta de când se știa fără măcar să știe de ce.

Mi-a plăcut foarte mult de prietena ei de la școală – Zuzana, un personaj adorabil! Frumoasă, micuță, talentată și foarte loială, iar pe deasupra avea un simț al umorului care făcea ca dialogurile dintre cele două fete să fie savuroase.

În schimb, nu mi-a plăcut de Kaz, fostul prieten al lui Karou, dar nu-i de mirare, căci nici ei nu-i mai place de el, și pe bună dreptate!

Karou obișnuia să-și petreacă timpul umplând caiete de desene, ilustrând cu mult talent creaturi fantastice:

• Issa, șarpe de la brâu în jos și femeie de la brâu în sus, cu sâni goi, sferici, cu gluga și colții unei cobre și cu fața unui înger
• Twiga, cel cu un gât de girafă și cu o lupă de bijutier fixată la un ochi întredeschis
• Yasri, cu cioc de papagal și ochi de om, cu o claie de cârlionți portocalii ieșiți de sub batic
• Kishmish, cu corpul și ciocul de cioară, aripi membranoase de liliac și limbă înfurcată, mesagerul lui Brimstone.
• Brimstone, ”Neguțătorul de dorințe” – vedeta caietului de schițe – cu Kishmish cocoțat pe unul din coarnele lui răsucite de berbec. Brimsone avea brațele și torsul omenești, dar acoperite cu o piele ca de animal, netăbăcită, picioare de leu terminate cu gheare uriașe. Avea capul de berbec, dar fără blană, iar în jurul ochilor ca de reptilă avea solzi. Și purta la gât un iadeș.

Impresionantă galerie de personaje, nu-i așa? Iar surpriza e că nu erau creaturi imaginare, închipuite de Karou, ci erau chiar familia ei, cei care o crescuseră!! Bineînțeles că nimeni nu bănuia nimic, așa ceva era imposibil în lumea oamenilor! Deși în prezent locuia într-un apartament închiriat din Praga, locul pe care Karou îl numea ”acasă” era dugheana lui Brimstone, unde crescuse până fusese suficient de mare să meargă la școală, și unde revenea de câte ori era solicitată pentru a îndeplini un comision pentru acesta. Am îndrăgit fiecare din aceste personaje, iar Brimstone e unul din preferații mei din carte!

”În general Karou reușea să-și țină cele două vieți ale sale în echilibru. Într-o parte, era o elevă de șaptesprezece ani din Praga; în cealaltă, comisionara unei creaturi inumane care era cea mai apropiată formă de familie pentru ea.”

În ce constau comisioanele? Karou îndeplinea pentru Brimstone o sarcină al cărei scop nu-l înțelegea:  călătorea în locuri din toată lumea, pentru a colecta…dinți! Peste tot în lume, Brimstone avea contacte care strângeau dinți pentru el, iar plata era una magică, fiind plătiți în dorințe împlinite! Nu degeaba acestuia i se spunea ”Neguțătorul de dorințe”. Mi s-a părut foarte interesantă ideea asta cu negoțul de dorințe.  Karou avea la încheietură o salbă de ”firțigei” – cele mai micuțe ”monede de schimb” pentru dorințe – mărgeluțe din care erau o mulțime în dugheană, puse în cești de ceai ciobite, și din care ea se servea după bunul plac. Odată dorința pusă, mărgica dispărea din palmă, iar mărunta dorință se împlinea. Urmau, în ordine, șâmci, laknau, gavriili. Pentru aceștia trebuia să dai ceva la schimb: dinți, bineînțeles! Iar cea mai mare dorință, ți-o puteai îndeplini cu un ”bruxis”, dar pentru acesta, plăteai cu proprii dinți!

Brimstone primea orice fel de dinți, de animale sau oameni, cu condiția să fie sănătoși și să nu fie de copil. O singură dată ceruse dinți de copil…

Dar întrebarea care nu-i dădea pace lui Karou era ce făcea Brimstone cu dinții, la ce-i foloseau?  Nici secretul dughenei nu-l descifarse Karou. Odată intrată, nu mai era în lumea oamenilor, ci era ”Altundeva”, într-o altă lume, într-o altă dimensiune, într-un alt timp…nici ea nu știa.

„Odinioară fusese plină de candoare, o fetiţă care se juca fără nicio grijă cu nişte pene pe podeaua bârlogului unui diavol. Acum, nu mai era deloc inocentă, dar nu ştia ce-ar fi putut face. Asta era viaţa ei: magie, şi ruşine, şi secrete, şi dinţi, şi un gol adânc, ce nu-i dădea pace, în mijlocul făpturii ei, unde ceva cu siguranţă lipsea.”

Ușa dughenei se deschidea oriunde în lume. Intrai din Praga și ieșeai în Marrackesh, sau Sankt Petrerburg, Istanbul, Paris, San Francisco sau Saigon, acolo unde ”misiunea” de colectare a dinților o cerea…

Dugheana era un portal, având porți peste tot în lume.

”Era unul dintre portalurile diavolului în lumea omenească.”

”Pe întreg pământul, urme negre de mâini, imprimate cu foc, apar pe mai multe porți. Sunt ale unor creaturi străine, înaripate, care s-au strecurat în această lume printr-o despicătură din cer.”

Cred că v-ați dat seama ce porți anume erau căutate și însemnate. Cine erau creaturile înaripate? Erau serafimi, îngeri de o frumusețe uluitoare, neîndurători în misiunea lor. Erau Akiva, și frații săi vitregi, Hazael și Liraz.

”Odată ușile marcate, avea să înceapă sfârșitul.”

Între timp, Karou a ajuns la Marrackesh, căutându-l pe Izil, unul din negustorii de dinți ai lui Brimstone. Povestea acestuia și a lui Razgut sunt dureroase, dar pline de învățăminte: ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să primești! Vă las să vedeți despre ce este vorba. M-a impresionat Izil, și a fost un personaj pe care l-am admirat. De o rară loialitate. Și foarte înțelept. Am reținut două citate pe care le-a strecurat acesta în conversația cu Akiva:

”În viață nu ai nevoie decât de ignoranță și de încredere; după asta, succesul e garantat.” (Mark Twain)

”Nu te lupta cu monștrii, ca să nu devii tu însuți monstru, căci dacă privești în prăpastie, și prăpastia privește în tine, de asemenea.” ( Nietzsche)

Cât despre Razgut, e un personaj tragic, un înger căzut, cu aripile smulse, care de o mie de ani își ispășea o grea pedeapsă pe pământ. Primul lui gând, când a văzut-o pe Karou, a fost o nestăpânită poftă de a o ”gusta”, iar Karout a simțit, scîrbită, alunecarea limbii lui pe gâtul ei. Dar el a fost peste măsură de încântat de gustul ei. Oricine ar fi fost:

”Are gust de nectar și de sare. Nectar, sare și mere. Polen, stele și răscruci cerești. Are gust de basm. Fecioara lebădă la miezul nopții. Smântână pe vârful limbii unei vulpi. Are gust de speranță.”

Prima întâlnire dintre Akiva și Karou l-a intrigat pe impasibilul înger:

”Akiva o privea cu neclintire de șoim. Până în urmă cu vreo câteva zile, oamenii fuseseră mai degrabă o legendă pentru el, iar acum, iată-l în lumea lor. Era ca și când ar fi pășit într-o carte – o carte însuflețită, plină de culoare și parfum, mizerie și haos, – iar fata cu păr albastru se mișca prin ea întocmai ca o zână printr-o poveste, lumina mângâind-o altfel decât pe ceilalți, aerul părând să se condenseze în jurul ei ca o răsuflare întretăiată. De parcă tot locul acesta era o poveste despre ea.

Cine era ea?”

Iar Karou, la rândul ei, a fost cutremurată până în adâncul ființei văzându-l pe Akiva:

”Se uită drept în ochii încondeiați, ochi de culoarea focului, cu o privire ageră ca scânteile care tăiau o brazdă prin aer și îl aprindeau. Karou simți un șoc  – nu doar o tresărire, ci o reacție în lanț care-i străbătu corpul declanșând un val de adrenalină (…) Pentru că era evident că bărbatul care stătea perfect nemișcat în forfota mulțimii nu era uman (…)

Stătea drept, aătându-se în toată măreșia lui. Lama lungii săbii sclipea alb de la incandescența aripilor lui – aripi largi, scânteietoare, cu anvergura atât de mare, încât atingea zidurile de pe ambele laturi ale aleii, fiecare pană fiind ca aripa smucită de vânt a unei lumânări. Privirea lui era ca un fitil aprins , făcând aerul să sfârâie între ei. Era cea mai frumoasă făptură pe care o văzuse Karou vreodată. Primul ei gând, nepotrivit, dar copleșitor, a fost să-i memoreze înfățișarea ca să-l poată desena mai târziu.

Al doilea gând a fost că nu avea să mai fie vreun ”mai târziu”, pentru că el o va omorî.”

Iar prima lor înfruntare, în ciuda recunoașterii și atracției instantanee, este dramatică. Serafimul o atacă cu sălbăticie, dar nu înverșunarea cu care a atacat-o a fost cel mai înfricoșător lucru, ci privirea lui moartă, chipul lui impasibil și neîndurător, ca fața vie a unui suflet mort.

Probabil că ar fi ucis-o dacă, fără să-și dea seama, Karou n-ar fi folosit singura armă care putea doborî un înger: hamsele din palmele ei!

”O ființă omenească însemnată cu ochii diavolului. De ce?

Exista un singur răspuns posibil, pe cât de limpede, pe atât de tulburător.

Fata nu era, de fapt, ființă omenească.”

Karou, grav rănită, se refugiază în dugheană, dar, vai! Aceasta va fi ultima dată când va fi primită aici. Și asta pentru că, odată ce-și revine, curiozitatea a împins-o să îl spioneze pe Brimstone în timp ce se afla într-o sală ce se deschidea de asemenea din dugheană și unde ea nu avea acces, iar ceea ce a văzut acolo, i-a dat cu totul lumea peste cap, iar pe Brimstone l-a determinat să o arunce în stradă, la propriu! Erau acolo zeci de trupuri de himere întinse pe mese, care păreau fără viață…

Revenind la Akiva,  atracția instantanee și fascinația exercitată de fată asupra lui nu putea fi ignorată, iar el va răsturna pământul să o găsească și să vorbească cu ea. Regreta nespus că a atacat-o, deși evident era dușmanul lui, dar nu putea uita un mic gest pe care l-a făcut prima dată când s-a uitat la el,  o ușoară aplecare a capului și o privire mirată pe sub sprâncene, cu un gest ca de pasăre, și care i-a adus aminte, cu o claritate dureroasă de o altă ființă din trecutul lui care făcea exact același gest – Madrigal, marea și singura lui iubire, dispărută pentru totdeauna din lumea asta și din oricare altă lume. Pedeapsa ei pentru că îl iubise fusese cumplită: evanescența, dispariția totală! Putea fi ucisă, dar fără a fi condamnată la evanescență, ar fi existat o alternativă. Nu vă spun despre ce e vorba, rămâne să aflați singuri despre ce e vorba.

Într-un alt plan al cărții aflăm povestea de iubire și sacrificiu dintre Akiva și Madrigal, petecută cu mult timp în urmă. În lumea lor, timpul curge altfel. Madrigal fusese o himeră, o superbă himeră cu aspect uman superior , care, pe un câmp de luptă de demult, l-a salvat, iar el s-a îndrăgostit de ea.

Vreți să știți cum arăta Madrigal, cea care l-a subjugat pe Akiva?

”Aripi largi de liliac, coarne de gazelă, lungi și inelate, ascuțite ca lăncile, zveltă, cu picioare lungi – coapse omenești uscățive, care, mai jos de genunchi, se îngustau în picioare subțiri de gazelă, micile copite despicate făcând să pară că își ținea echilibrul pe două fuse. Aripile îi erau strânse, mersul deopotrivă grațios și elastic (…) Avea o constituție delicată, elegantă și sobră. Părul îi era scurt ca puful de lebădă, moale și negru, des ca o căciulă, astfel încât trăsăturile chipului, perfecte, nu-i erau acoperite. Fard negru, unsuros, închipuia o mască în jurul ochilor, pe care Akiva i-a putut vedea – mari, căorui, luminoși, plini de vioiciune și de mâhnire (…)

Dacă ignora arma ei sângeroasă și armura neagră, mulată, aripile diabolice și coarnele, dacă se concentar numai la fața ei – atât de neașteptat de frumoasă – ea arăta ca o fată, o fată care găsise un tânăr muribund pe țărm.”

Aflăm istoria lui Madrigal a kirinilor, unul din ultimele triburi înaripate din Munții Adelphas. Aflăm despre Loramendi – Cușca, Fortăreața Neagră, Bârlogul Despotului, ce adăpostea aproape un milion de himere, strânse laolaltă în lupta împotriva serafimilor. Aflăm totodată istoria Cetății Astraea a serafimilor, ca și legenda soarelui, cel de dinainte de himere și serafimi, pe vremea când existau două luni surori- Nitid și Ellai.

Frumoase istorii și legende sunt cele închipuite în carte. Spectaculoase lumi fantastice – populate de creaturi de neînchipuit –  se deschid în fața ochilor uimiți ai cititorului.

Revenind la firul principal al acțiunii, Akiva o va găsi în cele din urmă pe Karou, iar relația ce ia naștere între cei doi e intensă, complicată și minunată! Secrete ies la iveală, mistere se dezleagă de ambele părți. Adevăruri dureroase sunt spuse. Și sunt atrași unul spre altul, împotriva a tot ceea ce sunt!

”Nu era om. Nu era nici măcar din lumea ei. Era un soldat cu zeci de morți pe mâinile lui și era dușmanul familiei sale. Și, cu toate acestea, îi lega ceva, mai puternic decât oricare dintre considerentele astea, ceva cu puterea de a-i dirija ei sângele și respirația ca pe o simfonie, astfel încât tot ce făcea ca să se împotrivească părea o discordanță, o dizarmonie cu propria ființă (…)

Aici, în cercul prezenței lui Akiva, chiar în timp ce vorbeau despre război şi asedii şi vrăjmăşie dăinuitoare, ea se simţea atrasă în căldura absolutului şi a binelui fiinţei lui, de parcă el ar fi fost deopotrivă loc şi persoană şi, în pofida oricărei raţiuni, exact locul unde ar fi trebuit ea să se afle.”

Însă rasele lor erau, dincolo de asta, duşmani, şi se aflau în plin război, iar lucrurile deja fuseseră puse în mişcare dincolo de ei şi voinţa lor. Unele adevăruri pot fi eliberatoare, dar altele nu pot fi ignorate, iar implicaţiile lor au rădăcini adânci.

“Cine era ea?”

Născută din fum și os…

“Reînviaţii – cum erau numiţi cei readuşi din moarte – nu trebuia să mai plătească obolul puterii pentru durere; era deja achitată. Hamsele erau o armă magică pentru care se plătise cu durerea ultimei lor morţi.”

Din cele spuse, v-am dat câteva indicii, dar nimic nu se compară cu lectura cărții, vă promit că o să fiți fermecați!

Ţin să remarc o idee din carte: pentru a păstra echilibrul în lume, odată o dorință împlinită, dar nu de la sine, ci pentru că s-a plătit pentru ea, trebuia ”răscumpărată” cu durerea cuiva. De ce cu durere, întreabă Karou, că bucuria e mai rară decât durerea, de ce nu cu bucurie? Pentru că durerea e mult mai puternică! Iar Karou va ajunge să simtă o durere atât de puternică la un moment dat, încât va recunoaște că aceasta e cea mai puternică, durerea. Și totuși, ceva există în lume, mai puternic decât ea:

”Speranța poate fi o forță puternică. Poate că nu e magie autentică în ea, dar când știi care e cea mai arzătoare speranță și o păstrezi ca pe o lumină în tine, poți face lucrurile să se întâmple. E aproape ca o magie.

– Pentru că speranța vine din înăuntrul tău, iar dorințele sunt doar magie.

– Dorințele sunt falsuri. Speranța e adevărată. Speranța își face propria magie. ”

Există oare speranță pentru iubirea imposibilă dintre un înger și un demon? Vom vedea…

Cartea se poate comanda de pe elefant.ro, librarie.net, libris.ro, librex.ro

Recenzii Editura Epica