Nichita Stănescu

Nichita Stănescu

Ar fi fost ziua unicului, Nichita Stănescu

“Nimeni nu ţine minte secunda în care s-a născut/ e poate de aceea că noi avem trecut/ e poate de aceea că umbra de sub nori/ ne plouă câteodată/ ne ninge uneori/ E poate de aceea/ că noi putem iubi/ puterea de a ne naşte/ mai albi din fostul gri/ Mai pietre din câmpie/ mai strugure pe cer/ puterea noastră de a spune/ că frigul este ger/ şi că îngheaţă apa/ şi că îngheaţă timpul/ şi că nimic nu trece.”

Nichita Hristea Stănescu (n. 31 martie 1933 la Ploiești – d. 13 decembrie 1983, București) a fost un poet, scriitor și eseist roman, ales post-mortem membru al Academiei Române.

Este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”. Nichita Stănescu a fost considerat de critica literară, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.

„A vorbi despre limba în care gândești, a gândi – gândire nu se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. Pentru mine iarba se numește iarbă, pentru mine arborele se numește arbore, malul se numește mal, iar norul se numește nor. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci când am învățat o altă limbă”.

„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente; o dată este patria de pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de pământ și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește.”

Biografie

Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, s-a născut la 19 aprilie 1908, având în linia sa genealogică meșteșugari și comercianți ploieșteni, precum bunicul poetului, Hristea Stănescu, specializat în producerea și comercializarea unor țesături grele de tipul abalei. Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, s-a născut la Voronej și provenea dintr-o familie de mici nobili. Tatăl Tatianei a fost fizicianul și generalul Nikita Cereaciuchin. Ca urmare a Revoluției din Octombrie, generalul Cereaciuchin se refugiază împreună cu familia sa în România, inițial în Constanța și apoi la Ploiești, unde se stabilesc. Aici, în orașul petroliștilor dar și al lui Ion Luca Caragiale, viitorii părinți ai lui Nichita se vor întâlni și căsători la 6 decembrie 1931.

Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus și al comerciantului român, Nichita (și) Hristea Stănescu.  Nichita, răsfățat Nini,  era un copil frumos, cu părul ondulat. Părintii săi isi doriseră o fetită de aceea il imbrăcau cu rochite si costumașe fanteziste croite de tatăl lui : ”copilul era purtat pana la trei-patru ani in chip de fetita si tuns cu breton”. În 1938 se naște sora sa, Mariana Elena.

Studii

Între 1940 și 1944 , urmează cursurile Scolii primare nr. 5 din Ploiesti. Din cauza războiului este nevoit sa-si continue clasa a III-a la Busteni. Clasa a IV-a o absolva impreuna cu parintii in refugiu la Valenii de Munte. Între 1944 și 1948 a învățat la Liceul ” Sf.Petru si Pavel” din Ploiesti. Este coleg si foarte bun prieten cu Eugen Simion. Nu se va remarca in mod deosebit la nicio materie, ia lectii de pian și incepe să scrie versuri. Descoperă lectura iar tatăl sau este cel care ii cumpara cărti, în timp ce mama ii cultiva plăcerea pentru muzică.

A urmat Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești (devenit intre timp I.L.Caragiale) în perioada 1948 – 1952, iar între 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București.

Opera literară

Debutează în 1957 cu trei poezii publicate în revistele ”Tribuna” din Cluj și ”Gazeta literară”. Primul său volum de poezii, Sensul iubirii, apare trei ani mai târziu. Opera sa literară cuprinde volumele:

• Sensul iubirii, 1960

• O viziune a sentimentelor, 1964

• Dreptul la timp, 1965

• 11 elegii, 1966

• Roșu vertical, 1967

• Alfa, 1967

• Oul și sfera, 1967

• Laus Ptolemaei, 1968

• Necuvintele, 1969

• Un pământ numit România, 1969

• În dulcele stil clasic, 1970

• Poezii, 1970

• Belgradul în cinci prieteni, 1972

• Cartea de recitire, 1972

• Măreția frigului. Romanul unui sentiment, 1972

• Clar de inimă, 1973

• Starea poeziei, 1975

• Epica Magna, 1978

• Opere imperfecte, 1979

• Carte de citire, carte de iubire, 1980

• Noduri și semne, 1982

• Oase plîngînd, 1982

• Respirări, 1982

• Strigarea numelui, 1983

• Antimetafizica –  „Am fost absolut liber şi egal atunci cînd am înţeles că ideea de frumos nu-mi aparţine mie, ci ne aparţine tuturora. S-a mistuit în mine dintr-o dată ideea de geniu, ca un fum de ţigară” 

Premii

Prestigiasa sa activitate literară a fost recompensată cu numeroase premii:

• 1964 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezii O viziune a sentimentelor

• 1969 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezii Necuvintele

• 1972 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de eseuri Cartea de recitire

• 1975 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru antologia de poezie “Starea poeziei”

• 1975 Premiul Internațional „Gottfried von Herder”

• 1978 Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române pentru volumul de poezii Epica Magna

• 1982 Premiul „Cununa de Aur” al Festivalului internațional Serile de Poezie de la Struga, Macedonia

Se presupune că a fost nominalizat de Academia Suedeză la Premiul Nobel pentru Literatură în 1979, alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis. De obicei sunt nominalizați într-un, în etapa finală, trei sau patru scriitori, dar nu se cunoaște numele lor decât după desecretizarea voturilor, care este dezvăluită după 50 de ani.

Viața personală

Pe plan personal, în 1952 s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărți după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta și eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului O viziune a sentimentelor. Ulterior a avut o relație cu poeta și autoarea Gabriela Melinescu, care îl va inspira în a scrie și a construi universuri abstracte.

În 1982 se căsătorește cu Dora Tărâță. Nichita Stănescu nu a avut copii, însă după ce o ia de nevastă pe Todorița (Dora) Tărîță, în vara anului 1982, la scurt timp o înfiază pe Mirela, sora mai mică a Dorei.

La cutremurul din 4 martie 1977, Nichita Stănescu încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, fiind lovit de un zid care s-a prăbuşit, suferă un şoc şi o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului, dar care îl va lăsa cu sechele.

Despre marele său viciu, dependența de alcool

Poetul a fost dependent de alcool, apropiaţii săi povestind că Nichita consuma mai mult de două sticle de vodcă pe zi, un viciu care, în mod ciudat, nu îi crea beţia inevitabilă, ci o luciditate nefirească şi o efervescenţă artistică care conducea spre culmea genialităţii. Era, probabil un întunecat „Pact cu Diavolul”, fără de care mulţi dintre artişti nu ar fi atins împlinirea de geniu. Dar, în cazul lui Nichita, până şi beţiile erau fermecătoare. Alcoolul era pentru Nichita un „drog“, îi menţinea starea permanentă de inspiraţie, îl stimula să creeze şi, cu cât îl consuma mai mult „cu atât părea mai lucid“. Cunoscuţi şi prieteni apropiaţi ai poetului au povestit despre consumul impresionant din garsoniera poetului, despre admiratorii care veneau în vizită cu sticle de votcă şi palincă, dar şi despre sumele cheltuite pe băutură de Nichita, până la 2.500 de lei pentru câteva zile, în condiţiile în care un salariu era de aproximativ 1.000 de lei. Sumele cheltuite de Nichita pe băutură ajungeau, la câteva zile, la mai mult decât dublul unui salariu lunar obişnuit, însă avea de unde plăti, fiind răsplătit regeşte pentru contribuţiile lui literare, ajungând, pentru acelaşi motiv, şi unul dintre favoriţii regimului ceauşist. În fapt tot ce câştiga poetul, altfel un om extrem de generos, era cheltuit, nu de puţine ori Nichita contribuind cu sume consistente la ajutorarea celor aflaţi în dificultate. Din spusele lui Ștefan Augustin Doinaș, bun prieten cu Nichita, în 1977, atunci când s-au cunoscut, Nichita era deja dependent de alcool, mai precis – de vodcă, dependență care îi va aduce și sfârșitul prematur, la doar 50 de ani.

”Și-a rămas din mine doar o mirare visătoare…”

În încercarea de a-l îndepărta de acest viciu, ultima soţie a poetului, Dora, i-a convins prietenii să alcătuiască un fel de „conjuraţie antialcool“, oficializată printr-un act pe care toţi şi-au pus semnăturile, angajându-se să lupte alături de ei împotriva acestui viciu care pusese stăpânire pe Nichita. Poetul avea deja ciroză în acea perioadă, iar oaspeţii care intrau în casa lor şi care veneau, aproape invariabil, cu o sticlă de votcă, erau percheziţionaţi de Dora. Nichita reuşea să înşele mereu vigilenţa soţiei şi îşi pitea sticlele în pendulă sau în cutia televizorului. Din aceeaşi perioadă datează şi un episod interesant, povestit de un alt prieten al poetului, Mircea Gociman, pe site-ul personal: „Nu a făcut analfabeta numai lucruri reprobabile şi unul din exemple este întâlnirea soţilor Ceauşescu cu conducerea Uniunii Scriitorilor din România, când tovarăşa l-a întrebat pe Nichita cum se mai simte cu sănătatea. În perioada respectivă, Nichita chiar se simţea rău, fiindcă îşi maltratase ficatul nu numai cu vodcă, dar şi cu multe altele mai ales prin extenuare fizică, însă i-a răspuns tovarăşei că se simte bine şi i-a mulţumit pentru grija care i-o arată, la care ea a replicat că ştie că nu se simte bine deloc şi o să dea dispoziţii să fie tratat. Și chiar așa a făcut!  Într-o dimineaţă, Nichita s-a trezit cu celebrul profesor Eugeniu Proca, ministrul Sănătăţii din vremea aceea, la uşă care i-a spus că a venit să-i facă un tratament pentru ficat, fiind trimis personal de tovarăşa, care nu poate fi refuzată.

„A încercat Nichita să-i spună că nu era cazul să se deplaseze personal, la care ministrul cu o amabilitate părintească i-a mărturisit că a venit, fiindcă cele două apeluri ale lui fuseseră ignorate de Nichita şi în plus era o plăcere să discute cu marele poet la el acasă. La promisiunile lui Nichita că în două trei zile o să se prezinte oriunde va dori profesorul, acesta a replicat destul de sec:«Stimate domn, pleci la tratament chiar în clipa aceasta cu mine, de bună voie sau legat de echipa pe care am adus-o cu mine, putem pleca la tratament buni prieteni sau supăraţi unul pe altul!»“, povesteşte Mircea Gociman.

Despre Nichita

Dintr-un articol despre Nichita din Convorbiri literare scris de George Pruteanu am aflat că: în ultimii aproximativ 15 ani, poetul Nichita Stănescu nu îşi mai scria decât rareori poeziile, ci le dicta prietenilor „secretari”, aflaţi mereu în preajma sa. Poetul avea o mare spaimă de singurătate, pe care şi-o vindeca trăind perpetuu în mijlocul unei „curţi” ad-hoc, formată din vizitatorii casei sale, care era de altfel mereu deschisă, ca un spaţiu public, loc de pelerinaj pentru iubitorii de poezie. Nichita Stănescu nu compunea poezie, ci o genera. Poezia era ca o lumină care ieşea din el, numai împreună cu el fiind deplină. 

Nichita Stănescu se mișca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv artistice. Cât despre gustul său pentru „compromis”, cred sincer că nu prea știa ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era un ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin prea … doct, aș zice că spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situațiilor, pentru a căror substanță tragică cred că nu avea „organ”: tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârșită față de sine însuși: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exercițiu al spiritului. –  Ștefan Augustin Doinaș

Un poet de geniu – din opera sa

”Suntem ceea ce iubim”

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?… (Poem)

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare 
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt. (Ce bine că ești) 

Desigur, primăvara mi-a ţâşnit din tâmple.
De umbre, umerii îmi şiroiesc, tăcut, 
prea bine mi-e şi nu mă mai pot rumpe
de aerul rotund ce m-a-ncăput.