Numele meu este Anton de Geo Dinescu, Editura Vellant – recenzie

Numele meu este Anton

Geo Dinescu

Editura: Vellant

Anul apariției: 2017

Număr de pagini: 96

La șase ani, Anton strânge bani ca să-și cumpere un frățior. Iubește cărăbușii, dar le rupe aripile. Are secrete cu mama lui și crede că e cel mai frumos din clasă. La șaisprezece ani, nu mai are nevoie de nimeni! Oamenii pe care îi iubește încep să moară. La treizeci, se logodește, deși simte că e capăt de linie. Detestă pianul, deși e un compozitor faimos. La patruzeci, se află în plin dezastru.

În acest roman de debut, suntem martorii unei vieți pe fast forward, în care narcisismul, căutarea iubirii, pierderea, vinovăția și acceptarea de sine alcătuiesc un domino infernal. Geo Dinescu scrie brut, autentic și emoționant.

“Cine e Anton? Un bărbat cerut în căsătorie de prietena lui. Un copil căruia îi place mirosul pământului ud. Un bătrân care, cu ochii închiși, încearcă să-și țină respirația până la tufele de trandafiri. Un adolescent care ezită să închidă ochii bunicii moarte, de teamă ca ea să nu-l părăsească definitiv. Anton e o viață, așa cum se presupune că o să ne treacă fiecăruia prin fața ochilor, în ultima clipă a ei, o viață reconstruită într-una dintre cele mai inteligente, mai bizare, în sensul bun al cuvântului, și mai sensibile cărți din câte am citit vreodată.” — T. O. Bobe

O copertă amuzantă, o parodie de bun gust, ușor ironică; dar care atrage cu siguranță atenția.

Geo Dinescu a studiat actoria la Cluj- Napoca, cu Miriam Cuibus și Mona Chirilă. A jucat la Cluj, la Oradea și în București și a dat voce în studio multor personaje de desene animate. Pictează, citește, ascultă foarte multă muzică și iubește animalele. În prezent, îl plimbă des prin parc pe cățelul Modjo și lucrează la a doua carte.

Despre “Numele meu este Anton”, romanul ei de debut, spune că “este o carte pe care o poate rescrie fiecare cititor. Pentru mine, ea a pornit de la ideea că nimic nu este ce pare a fi și că totul are o scuză.”

Un stil simplu, lejer și lipsit de fasoane, ce cucerește cititorul datorită limbajului necenzurat și utilizând limba română de zi cu zi, cea vorbită. Acest lucru face persoana care citește să se simtă confortabil de cum savurează primele rânduri.

Facem cunoștință cu Anton, un puști de numai șase ani, crescut de bunicii paterni. Mama lui este o prezență temporară și sporadică în viața lui… denigrată de bunici: Bună ziua, numele meu este Anton și am 6 ani.

„Sunt cel mai frumos și cel mai cuminte copil din lume. Asta spun mereu bunicii. Se pare că semăn cu tata, nu cu putoarea de mama. Putoare înseamnă un fel de prințesă care râde mult și care știe o grămadă de jocuri. Mama e tare frumoasă și bună, mai ales când face prăjitura aia cu ciocolată. De-aia mie îmi pare tare rău că, atunci când vine să mă vadă, Bunica o ceartă maxim. Îi spune că e incapabilă să crească un copil – când am întrebat ce e aia „incapabil”, au râs toți și au arătat-o cu degetul pe mama:

– Uită-te bine la mă-ta, ea e o incapabilă perfectă!

Ce bine, ce bine, sper că, atunci când o să cresc, și eu o să ajung cel puțin la fel de incapabil.”

Impactul vieții de la țară, în preajma bunicilor, se simte clar. Copilul duce dorul părinților și își dorește foarte mult un frate sau o soră. Anton, crescut de mic de bunici, are diferite opinii – destul de absurde ce-i drept, deprinse de la aceștia.

“Numele meu este Anton” nu este doar o biografie a lui Anton, nici crâmpeie de amintire despre etapele prin care a trecut ale unui bătrân. Este o viață care poate fi a mea sau a ta, o viață și etapele maturizării prin care trece orice ființă. De la inocență la fericire, spaima de singurătate, plictiseala când nu ai companie; avem parte de tot ceea ce poate întâlni pe cărarea vieții oricare dintre noi.

“Merg la școală, știu să scriu, să citesc și să fac calcule. Sunt premiantul clasei.”

Cartea, prin intermediul acestui personaj emblematic pe nume Anton, ne relatează într-un mod telegrafic și oarecum liniar, despre evenimente marcante din viață: moarte, veselie și tristețe, mersul la școală, căsătoria și apariția unui copil, munca…

“Mama mi-a zis că sunt cel mai frumos din toată clasa. M-am uitat și eu în jurul meu, chiar așa este!”

Amuzamentul își face și el simțită prezența mai ales în primele etape ale vieții: copilăria și adolescența.

Anton relatează toate aceste evenimente cu inocența specifică vârstei pe care o are, fără a se gândi la sensurile mai profunde ale unor vorbe.

Cu pași mici, greoi pe alocuri, pătrundem din ce în ce mai profund în viața lui Anton, în emoțiile care-i guvernează zilele și gândurile ce-i rețin atenția.

Un laitmotiv al cărții este modul în care Anton alege să ne prezinte gândurile sale odată cu înaintarea în vârstă.

“Bună ziua, numele meu este Anton și am…. ani.”

Deși pe de o parte este în regulă această formulare, pe măsură ce personajul înaintează în vârstă, devine un simplu tipar care reușește să irite oarecum cititorul.

O carte extrem de ușor de citit, iar la prima vedere chiar plictisitoare, dar profundă dacă privești dincolo de cuvinte, dacă analizezi emoțiile și senzațiile ce stau la baza acestora.

Un stil lejer, o scriere de tip jurnal, telegrafică, în care personajul Anton își dezvăluie secretele în fața noastră, a cititorilor. Suntem martorii întrebărilor care nu-i dau pace, conștiinței care lucrează intens la redarea scurtă și succintă a destinului previzibil oarecum și șocant în același timp.

Pe la vârsta de douăzeci și doi de ani, accidentează din greșeală un câine pe care apoi îl abandonează… Procesele de conștiință nu-i dau pace iar Anton se vede nevoit să se întoarcă la locul accidentului.

“Mă privea. Întins complet, și-a îndreptat doar ochii către mine, nici n-am știut dacă mă acuza sau mă ierta.  (…) Pot uita orice, dar nu ochi.”

Decesul bunicii pe vremea când avea șaisprezece ani, i-a influențat viața de atunci înainte. Nu a putut uita nicicând siguranța cu care i-a spus că ea pleacă să-i întâlnească bunicul…

“Femeia pe care-o voi iubi o să miroasă a trandafiri.”

Cumva, de-a lungul vieții sale, Anton reușește să ne facă curioși cu privire la diferitele evenimente ce i-au marcat sau chiar schimbat viața. Percepțiile și trăirile lui sunt foarte intense, iar natura sa cumva duală, cu niște manifestări extreme, dă de gândit. E un personaj controversat, cu tulburări de personalitate și  comportament, iar eu ca cititor nu am rezonat cu el. Nu pot spune că l-am înțeles.

La treizeci și șapte de ani, Anton deja pare să-și fi părăsit oarecum trupul. Corpul lui face anumite lucruri cu care mintea nu prea este de acord. Este ca și cum el relatează despre o altă persoană….

“Cred că toată viața m-am pregătit pentru asta, aveam un plan perfect pentru prima întâlnire cu copilul meu. Știam că voi sta acolo, lângă el, și voi plânge de fericire.”

Realitatea însă, este cu totul alta! Stă încremenit în fața ușii unde soția sa îi aduce pe lume copilul…

Un moment amuzant al cărții este legat de soacre:

“Eu nici nu vreau copii, că, dacă o să am copii, o să am și nevastă, iar eu nu vreau nevastă, pentru că atunci mama o să devină scârba aia de soacră. M-am gândit eu bine la  toate.”

O lectură care îți arată încă o dată, dacă asta mai era necesar, că problemele pe care viața ți le scoate-n cale trebuiesc tratate cu seriozitate. Sau cu mai multă atenție. O lectură instructivă, care te face să îți privești propria viață și să te întrebi dacă, undeva, ai fi schimbat ceva, căci până la urmă, examenul final este viața însăși, așa cum e ea, pentru fiecare în parte…

Cartea Numele meu este Anton a fost trimisă pentru recenzie de Editura Vellant şi  poate fi comandată de pe site-ul editurii Vellant , ca și de pe librăriile on-line.

Recenzii și prezentări cărți autori români