Delicatese Literare
Recenzii

O lume aproape perfectă de Diane Cook, Editura RAO – recenzie

O lume aproape perfectă

(The New Wilderness -2020)

Diane Cook

Editura RAO

Colecție: Biblioteca Rao

An apariție: 2024

Nr. Pagini: 440

Traducere din limba engleză de Roxana-Cristina Gheorghe

Diane Cook este autoarea romanului O lume aproape perfectă (The New Wilderness) și a colecției de povestiri, MAN V. NATURE, care a fost finalistă pentru Premiul Guardian First Book, Premiul Believer Book și Premiul  Los Angeles Times Art Seidenbaum Award for First Fiction. Scrierile ei au apărut în Harper’s, Tin House, Granta și în alte publicații, iar poveștile ei au fost incluse în antologiile Best American Short Stories și The O. Henry Prize Stories. Diane Cook este un fost producător pentru programul de radio This American Life și a primit în 2016 o bursă de la National Endowment for the Arts. Locuiește în Brooklyn, New York.

Romanul de debut al lui Diane Cook povestește despre cataclismul civilizației. În acest context, o singură rezervație naturală numită Statul Sălbatic adăpostește ultimele rămășițe ale vieții din America de Nord și o mică bandă de nomazi numită Comunitatea. O lume neospitalieră.
Unul dintre cei 20 de voluntari inițiali, Bea face parte dintr-un experiment care se presupune că are scopul de a determina dacă oamenii pot exista în natură fără a o distruge.

O poveste tulburătoare și plină de umor ce explorează dragostea maternă și disprețul omului pentru natură, cu urmări impresionante. –  Publishers Weekly

O carte despre oameni disperați într-o lume în care spațiul locuibil se micșorează din ce în ce mai mult și resursele sunt din ce în ce mai incerte… dar și despre rezistența copiilor care se adaptează, chiar bucurându-se de circumstanțe care îi copleșesc pe adulțîi din jurul lor. Cook ridică, de asemenea, întrebări incomode: cât de departe va merge o persoană pentru a supraviețui? Ce sacrificii va face sau nu pentru cei pe care îi iubește? Această ficțiune ecologică horror (deosebit de înfiorătoare acum) explorează regiuni dureroase ale inimii umane. – Kirkus Reviews

Un debut plin de virtuozitate, brutal și frumos în egală măsură. – Emily St. John Mande

Aceasta nu este doar o carte palpitantă, curioasă și vibrantă, ci una esențială, o busolă care să ne ghideze în viitor. – Alexandra Kleeman

Un roman absolut captivant și plin de forță. Înfricoșător și cât se poate de real. – Caoilinn Hughes

O lume aproape perfectă – un roman de debut care explorează o relație mamă-fiică într-o lume devastată de schimbările climatice și de suprapopulare, o carte plină de suspans, tulburătoare și chiar înfricoșătoaree prin tema propusă. O examinare captivantă, acerbă și terifiantă a de ce sunt capabili oamenii atunci când vor să supraviețuiască, indiferent cu ce cost.

Fiica lui Bea, Agnes, în vârstă de cinci ani, se stinge încet. Smogul și poluarea Orașului – o metropolă suprapopulată și supraconstruită în care trăiește cea mai mare parte a populației – îi distrug plămânii. Dar ce poate face Bea? Nimeni nu mai părăsește Orașul, pentru că nu mai este unde să meargă. Dar în afara Orașului se află Statul Sălbatic, ultima fâșie de pământ deschis și protejat rămas. Aici pădurile și câmpiile deșertice sunt locuite numai de animale sălbatice. Oamenilor le este interzis. Până acum.

Pe măsură ce smogul și poluarea acoperă metropola și distrug plămânii cetățenilor săi, douăzeci de persoane (Bea, Agnes, Glen – soțul lui Agnes și un cunoscut academician – și alți șaptesprezece oameni) se oferă voluntari pentru un experiment: a trăi în Sălbăticie, ca parte a unui studiu pentru a vedea dacă oamenii pot coexista cu natura. Pot ei să facă parte din pustie și să nu o distrugă? Trăind ca vânători-culegători nomazi, această nouă comunitate rătăcește prin marele teritoriu, încercând să respecte regulile inflexibile stabilite de Gardieni, a căror sarcină este să le reamintească nomazilor că trebuie să nu lase Urme. Regulile sunt strict definite de Gardieni: trebuie să joace frumos, să facă ceea ce li se spune și să treacă periodic pe la una din Poște, unde să dea raportul, să cântărească și să predea gunoiul și de unde puteau să-și ridice eventuala corespondență, ultima legătură cu ceea ce lăsaseră în urmă, în Oraș.

Cei douăzeci de voluntari au format o comunitate și au învățat cum să folosească săgețile și arcul pentru a vâna, să îndeplinească sarcini dificile pentru a-și adapta viața în mediul înconjurător, au învățat să-și ascută abilitățile de negociere pentru a supraviețui, având foarte puține lucruri, altădată strict necesare, la îndemână.

Pe măsură ce grupul învață încet să trăiască și să supraviețuiască pe pământul imprevizibil și adesea periculos, membrii săi se luptă pentru putere și control, se trădează. dar și se salvează reciproc. Cu cât merg mai departe, cu atât se apropie mai mult de natura lor animală. Oamenii orașului se transformă în sălbatici care pot face tot ce este necesar pentru a-și câștiga libertatea.

Regulile în Sălbăticie sunt clare: nu trebuie să stai în același loc mai mult de șapte zile și nu trebuie să lași urme. Dar pe măsură ce mediul și circumstanțele înconjurătoare scot la iveală animalul din cușcă ascuns în interiorul naturii umane, Bea își dă seama că trebuie să facă ceva pentru a-și salva fiica. Ea nu poate trăi în aceste condiții. Căci, spre disperarea ei, Bea descoperă că, fugind în Statul Sălbatic pentru a o salva pe Agnes, o pierde într-un mod diferit. Agnes este din ce în ce mai sălbatică și mai aproape de pământ, în timp ce Bea nu-și poate uita și nu se poate disocia de trecutul urban. Pe măsură ce ea și Agnes se depărtează și mai mult, legăturile dintre mamă și fiică sunt testate în moduri surprinzătoare, inconfortabile și chiar dureroase. Din acest punct de vedere, cartea aruncă o privire atentă asupra oamenilor și a relației pe care o au cu copiii lor și cu locul în care trăiesc. Relațiile cele mai puternice și, totodată, cele mai fragile, cele dintre părinți și copii, sunt puse în echilibru cu relația dintre om și natură, din ce în ce mai pusă la încercare în zilele noastre. Iar acest aspect este foarte bine surprins în carte.

Totuși, așa cum acești nomazi moderni ajung să se gândească la Statul Sălbatic ca fiind acasă, viitorul acestuia este amenințat atunci când guvernul descoperă o nouă utilizare a pământului. Acum migranții trebuie să aleagă să rămână și să lupte pentru locul lor în sălbăticie, casa lor, sau să aibă încredere în Gardieni și în promisiunile lor de un mâine mai bun în altă parte.

O lume aproape perfectă este o carte originală, bine scrisă, copleșitoare, care mi-a plăcut mult, dar nu este pentru toată lumea. Trebuie să fi pregătit pentru a fi provocat din punct de vedere psihologic. Este o călătorie consumatoare și intensă, pentru iubitorii de povești distopice ce prezintă un viitor sumbru. Ca și alte cărți care se referă la schimbările climaterice, la efectele drastice ale acestora și la rolul omului în aceste schimbări, O lume aproape perfectă propune teme de gândire și, totodată, trage un semnal de alarmă. O poveste neliniștitoare despre oameni debusolați într-o lume în care spațiul locuibil se micșorează din ce în ce mai mult și resursele sunt din ce în ce mai incerte…

Cândva există o credință culturală, într-o era dinainte să se nască ea, cum că, dacă ai legături strânse cu natura, ești un om mai bun. Și când ajunseseră pentru prima dată în Sălbăticie, își imaginasera că trăind aici vor deveni mai solidari, mai buni, oameni mai adaptați. Dar ajunseră să înțeleagă că existase o mare neînțelegere în privința însemnătății cuvintelor mai buni. Probabil că se referea doar la faptul de a fi un om mai bun, iar definiția cuvântului om era lăsată interpretării. Poate că însemna să fii mai bun la supraviețuit, oriunde, prin orice mijloc. Bea considera că atunci când venea vorba despre asta, trăitul în Sălbăticie nu era atât de diferit de trăitul la Oraș.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *