O lume de bizarerii de Louise Penny, Editura Trei – recenzie

O lume de bizarerii

(A World of Curiosities – 2022)

Louise Penny

Editura Trei

Traducere din limba engleză de Luminița Gavrilă

Nr. de pagini: 496

Anul apariţiei: 2023

Louise Penny este o autoare canadiană de romane polițiste al căror protagonist este inspectorul-șef Armand Gamache de la Secția de Omucideri a Poliției din Québec. Louise Penny a fost crainic radio pentru Canadian Broadcasting Corporation. După ce s-a dedicat scrisului, a câștigat numeroase premii pentru romanele sale, printre care CWA New Blood Dagger, Arthur Ellis şi Agatha (de șapte ori) și a fost finalistă la Edgar Award for Best Novel. Romanele ei au fost traduse în 31 de limbi. În 2017, Louise Penny a primit Ordinul Canadei pentru contribuția la cultura națională.

• Seria Inspectorul Gamache (Chief Inspector Armand Gamache)

1. Still Life – 2005

2. A Fatal Grace – 2006

3. The Cruelest Month – 2007

4. A Rule Against Murder – 2008

5. The Brutal Telling – 2009

6. Bury Your Dead – 2010

6.5. The Hangman – 2010

7. A Trick of the Light – 2011

8. The Beautiful Mystery – 2012

9. Locul de unde vine lumina – Editura Trei – How the Light Gets In – 2013 – recenzie

10. Lungul drum spre casă – Editura Trei – The Long Way Home – 2014

11. The Nature of the Beast – 2015

12. A Great Reckoning – 2016

13. Glass Houses – 2017

14. Împărăția orbilor – Editura Trei – Kingdom of the Blind – 2018 – recenzie

15. Un om mai bun – Editura Trei – A Better Man – 2019 – recenzie

16. Toți diavolii sunt aici – Editura Trei – All the Devils Are Here – 2020 – recenzie

17. Nebunia mulțimilor – Editura Trei – The Madness of Crowds – 2021

18. O lume de bizarerii – Editura Trei – A World of Curiosities – 2022

19. The Grey Wolf – 2024

Bestseller NEW YORK TIMES 

Premiul Agatha pentru cel mai bun roman contemporan

În timp ce sătucul Three Pines revine la viață după iarna grea și se pregătește pentru o sărbătoare locală, doi tineri reapar după mulți ani în viața anchetatorilor Armand Gamache și Jean-Guy Beauvoir. Erau mici când mama lor a fost ucisă, iar acum au venit în Three Pines. Dar cu ce scop? Vor să se împace cu salvatorii lor sau să îi distrugă? 

Armand Gamache e și mai îngrijorat când e descoperită scri­soarea veche de 160 de ani a unui pietrar, care povestește cu groază despre o încăpere zidită într-o casă din Three Pines. Localnicii găsesc încăperea și o deschid, scoțând la lumină o lume de bizarerii. Dar Gamache își dă seama că este mai mult de-atât — un puzzle ascuns în alt puzzle și mesaje secrete care prevestesc haos și violență. Un vechi dușman e liber să-și ducă la capăt răzbunarea diabolică. 

O lume de bizarerii de Louise Penny este un thriller deosebit de captivant, care împletește magistral poveștile de viață ale personajelor cu investigațiile criminalistice.

I-am îndrăgit pe toți locuitorii din Three Pines – poeta excentrică Ruth Zardo, însoțită în permanență de rața ei de companie Rosa, psihologa și proprietara librăriei Myrna Landers, artista Clara Morrow, cuplul de homosexuali Gabriel și Olivier, Billy cel priceput la toate, care a reușit în sfârșit să o cucerească pe Myrna, Reine-Marie – soția lui Armand Gamache. Este întotdeauna o încântare să-i reîntâlnesc, să mă amuz de ciudățeniile lor, dar și să-i admir pentru loialitatea, umorul, generozitatea, bunătatea, afecțiunea, apartenența, dragostea și pofta lor de viață.

În acest volum facem mai multe incursiuni în trecut, asistând atât la primul caz al lui Armand Gamache, cât și la cazul în care s-au întâlnit prima dată Gamache cu viitorul lui ginere, Jean-Guy Beauvoir.

Cu măiestria cu care ne-a obișnuit, Louise Penny împletește ingenios ficțiunea cu realitatea.

Primul caz al lui Gamache pleacă de la un fapt real. În anul 1989, un psihopat a omorât și rănit grav mai multe studente de la Facultatea de Politehnică, vrând să transmită mesajul că femeile nu au ce căuta într-un domeniu ce ține de inginerie. Una din supraviețuitoarele masacrului de atunci este introdusă ca personaj în carte, cu acordul acesteia, bineînțeles.

Primul caz la care au lucrat împreună Armand Gamache și Jean-Guy Beauvoir este unul tulburător. O prostituată, Clothilde Arsenault, este găsită moartă, iar identitatea ucigașului, motivațiile acestuia, precum și încrengăturile cazului sunt bulversante. Ororile la care i-a supus Clothilde pe copiii ei au fost cumplite și este greu de crezut că aceștia își vor mai reveni vreodată pe deplin. Mai multe aspecte au rămas însă neclare, iar când copiii acesteia, Fiona și Sam, revin în viața lui Gamache și Beauvoir, ajungând în Three Pines, motivațiile acestora sunt obscure.

Părerile lui Gamache și Beauvoir în privința lui Fiona și Sam sunt diametral opuse. În timp ce Gamache a sprijinit-o pe Fiona de-a lungul anilor, integrând-o în familia lui și ajutând-o să devină inginer, Beauvoir a rămas sceptic în privința ei. În schimb, Beauvoir a empatizat încă din primul moment cu Sam, în timp ce Gamache a simțit un rău în stare pură în acesta, o senzație pe care o mai simțise doar în preajma lui John Fleming, un periculos criminal în serie, aflat în detenție pe viață.

În prezent, Sam era un tânăr răpitor de frumos, cucerindu-i aproape pe toți cu carisma lui. Doar Myrna, cu vasta ei experiență ca terapeut, era în asentimentul lui Gamache.

O scrisoare veche de peste 150 de ani, adresată de un zidar logodnicei sale, a apărut misterios în Three Pines. În scrisoare, zidarul făcea referire la o cameră de la o mansardă, pe care i s-a cerut să o zidească, fără să arunce vreo privire înăuntru. Descoperind unde se afla ascunsă acea cameră, Gamache împreună cu prietenii săi din Three Pines au deschis-o și au descoperit o întreagă lume a curiozităților – o reproducere a unui tablou celebru, Comoara Paston, un grimoar legendar (o carte cu vrăjile vrăjitoarelor), precum și o mulțime de alte obiecte.

La o privire mai atentă însă, Gamache și ceilalți au început să remarce mai multe deosebiri față de tabloul original, pictat în anul 1663, și expus la Londra.

Astfel, în pictură au fost adăugate mai multe detalii ce nu existau în urmă cu 150 de ani – o reclamă la o marcă celebră, un ceas digital, un avion și multe altele. În plus, printre obiectele aflate în mansardă se afla un elefant de bronz furat de la bistroul lui Olivier. Toate semnele conduceau la concluzia că cineva avea o intenție malefică și căuta răzbunare. Dar cum era posibil să se planteze toate aceste indicii într-o mansardă închisă ermetic?

Tensiunea crește exponențial spre final. Răul năvălește în Three Pines, viețile tuturor fiind puse în pericol.

M-am bucurat să o regăsesc în acțiune pe Amelia Choquet, un personaj complex pe care l-am mai întâlnit în precedentele volume din serie. Acum am aflat un amănunt interesant, o conexiune neașteptată dintre trecutul lui Gamache și Amelia. Tatăl lui Amelia era șoferul beat care provocase accidentul în care muriseră părinții lui Armand Gamache, rămânând orfan la vârsta de 9 ani. Când tânăra, ce ajunsese între timp pe străzi, aplicase la Academia de poliție, Gamache o respinsese, în ciuda faptului că îi văzuse potențialul enorm pentru acea meserie. Din fericire, mânat de remușcări, Gamache o căutase pe Amelia și îi oferise șansa unui nou început, salvând-o de la viața mizerabilă pe care o ducea. Peste timp, gestul lui de bunătate de atunci avea să-i salveze viața…

Cartea abordează teme deosebit de complexe, care te pun pe gânduri – misoginismul, forța destinului, vânătoarea de vrăjitoare, aparențe înșelătoare, loialitatea greșit înțeleasă, răutatea înnăscută, dorința toxică de răzbunare, dificultatea de a putea ierta dar, totodată, și puterea vindecătoare a iertării, importanța familiei, prietenia, iubirea, sprijinul comunității.

Aflăm și o legendă deosebit de interesantă despre originea celor trei pini care au dat numele micii localități.

Finalul este cald și liniștitor, lăsându-ne cu o stare de bine. Recomand cu drag întreaga serie!

Fragment din carte:

Ținând telefonul în față, apăsă pe înregistrare și păși peste pragul jos de cărămidă, intrând în cameră.

Apoi se opri. În fața lui erau niște ochi strălucitori care îl priveau fix.

Era pregătit, întrucât îi văzuse cu câteva minute mai devreme, dar tot simți că‑i sare inima din piept.

— Ce este? Ce vezi? îl întrebă Reine‑Marie de dincolo.

Tăcere. N‑a durat decât o secundă, dar a părut să treacă o veșnicie până când a răspuns.

— Un tablou. Imens.

Plimbă lumina lanternei peste el, observând detaliile, însă erau atât de multe, încât singura impresie pe care i‑o lăsă era cea a unui haos. Ca și cum cineva își aruncase toate bunurile pe o pânză, iar acestea se lipiseră acolo. Inclusiv doi copii.

Se uită la ei pentru o clipă. Unul dintre copii, fetița, i se părea cunoscută și se întrebă dacă nu cumva mai văzuse tabloul sau o reproducere a lui într‑un album de pictură înainte.

— Acum putem intra? întrebă Olivier.

— Imediat.

După ce se uită câteva clipe la impozanta operă de artă, trecu mai departe, intrând mai adânc în camera ascunsă.

— Ești bine? îl întrebă Reine‑Marie, aplecându‑se spre gaura din perete.

— Sunt în regulă, îi răspunse Armand și o auzi pe Ruth chicotind și spunând ceva ce nu reuși să deslușească, însă putu să‑și imagineze.

— Ce vezi? îl întrebă Myrna.

Armand se plimbă de jur împrejurul camerei, ferindu‑și capul ca să nu se lovească de cornișe, și lumină pereții, podeaua, tavanul. Colțurile. Camera era mică, de vreo 3,5 metri pe 3,5 metri, cu podea din scânduri late de lemn și tavan cu grinzi la vedere.

Nu se vedea niciun semn de viață. Sau de moarte.

— Nimic alarmant.

Privirea îi căzu pe un amestec de obiecte aflate în spatele tabloului. Arăta ca un mic morman de vechituri, așa cum găseai de obicei prin mansarde. Trecu mai de­parte. Singura lui grijă era să se asigure că nu‑i cade de pe umăr trusa criminalistică.

Într‑un târziu spuse:

— E în regulă. Puteți intra.

Ceilalți pășiră înăuntru agitându‑și lanternele. Apoi luminile se contopiră într‑una singură.

— Sfinte Sisoe, șopti Olivier.

Camera de la mansardă părea plină, de‑a dreptul ticsită de cochilii de scoici și sculpturi, ceasuri, scaune și instrumente muzicale. Și chipuri, oameni.

Prietenii lui se uitau cu gura căscată.

— Sfinte Sisoe, spuse Myrna.

Le‑a luat un moment, însă unul lung, până să‑și dea seama la ce se uitau.

Luminile lanternelor de la telefoanele mobile alergau pe tablou captând detalii, dar nu întregul.

Billy adusese cu el niște lămpi de lucru, iar acum, la o simplă apăsare de buton, încăperea fu inundată de o lumină orbitoare.

Și întreaga pictură li se înfățișă brusc în fața ochilor, în toată splendoarea ei.

În ea se vedeau o fetiță și un adolescent, îmbrăcați după moda de acum sute de ani. Stăteau la o masă în­cărcată de obiecte. Toate amestecate. N‑ai fi zis că era un tablou, ci mai degrabă un portal către un alt timp. O altă lume.

Lăsându‑i să se minuneze, Armand se duse în spatele tabloului să examineze lucrurile aflate acolo. O carte ve­che legată în piele. O sculptură în bronz reprezentând un elefant. Un puzzle. Un ursuleț.

— Genul de lucruri pe care oamenii le aruncă în man­sardă, când nu știu ce altceva să facă cu ele. Văd asta tot timpul, spuse Reine‑Marie care venise lângă el.

Fostă arhivist‑șef la Biblioteca și Arhivele Naționale din Québec, acum pensionară, Reine‑Marie hotărâse să‑și întrebuințeze cunoștințele pentru a‑i ajuta pe oameni să‑și sorteze propriile colecții, adesea moștenite.

— Numai că de obicei nu sunt zidite, adăugă ea.

Armand clătină din cap.

Reine‑Marie tocmai se pregătea să ridice cartea, când de cealaltă parte a tabloului se auzi vocea Clarei.

— Sfinte Sisoe. Este O lume de bizarerii.

— Chiar că este, îi dădu dreptate Ruth.

— Nu, așa se numește tabloul.

— Îl știi? întrebă Armand ieșind din spatele lui.

— Este Comoara Paston.

— Eiii! Ai spus cumva „comoară“? o întrebă Olivier.

Se întorseseră în livingul Myrnei, dar din când în când se ridica ba unul, ba altul, se ducea până la spărtura din perete și, privind înăuntru, murmura: Sfinte Sisoe!

— Comoara Paston, repetă Clara. Da.

— Și valorează ceva? o întrebă Gabri degajat.

— Este inestimabil. Numai că se află într‑un muzeu din Norfolk. În Marea Britanie, spuse Clara.

— Păi, atunci ăsta ce e? întrebă Ruth vărsându‑și scotch‑ul din pahar când arătă cu mâna spre gaura din perete.

Iar de data asta chiar era scotch.

— O reproducere. Poate un studiu pe care l‑a făcut ar­tistul înainte de a lucra la tabloul final.

— Aici? De ce este aici? Pictorul era din Québec? Nu înțeleg, spuse Harriet.

— Am găsit eu, spuse Myrna și își aduse laptopul.

Căutase pe internet Comoara Paston. Ceilalți se în­ghesuiră în jurul ei, împingându‑se unul pe altul ca să vadă mai bine. Harriet și Fiona o căutară pe telefoanele lor. Imaginea era prea mică pentru a‑și face o idee despre detalii, dar puteau citi textul.

— Scrie aici că a fost pictat în jurul anului 1670, spuse Fiona. Comandat de unul dintre membrii familiei Paston.

— Mare surpriză. De‑aia se numește Comoara Paston, mormăi Ruth.

— Locuiau în Norfolk, în Anglia. Nu se știe cine a pic­tat‑o, spuse Fiona continuând să citească de pe pagina de internet.

Ruth se duse până la spărtura din perete.

— Nici al nostru nu este semnat.

— Clara are dreptate. A fost poreclit O lume de bizarerii, spuse Myrna.

— Mie mi se pare mai degrabă o lume de troace, replică Ruth.

Și chiar așa era. Pentru ochiul modern. Erau acolo o grămadă de lucruri pe care puțini oameni le‑ar mai cumpăra în zilele noastre de la un talcioc.

Reine‑Marie se duse lângă bătrâna poetă.

— Ahhh, dar la mijlocul anilor 1600? Trebuie să fi fost ceva extraordinar. Majoritatea oamenilor rareori ajun­geau la mai mult de câteva mile de casele lor. Vedeau aceleași lucruri în fiecare zi. Vaci, porci, oi. Imaginează‑ți cum ar fi fost să se întâlnească față în față cu un papagal? Sau cu o maimuță? Uite un homar. Aproape nimeni în Anglia nu văzuse vreodată astfel de lucruri. Erau exotice, uluitoare. Poate chiar înfricoșătoare. Dovezi că dincolo de lumea cunoscută existau mistere. Da, colecția trebuie să fi fost remarcabilă. O comoară.

— Uite și un tânăr negru, spuse Myrna alăturându‑li‑se.

În voce i se simțea repulsia.

— Aproape un copil. Face parte din colecție, adăugă ea.

Se uită la nepoata ei. Tânărul din tablou putea fi un strămoș de‑ai lor.

— Da, oftă Reine‑Marie, clătinând din cap.

— Aici scrie că erau cel puțin 200 de obiecte în colecția Paston, spuse Fiona, continuând să citească de pe inter­net. Aduse din întreaga lume de către exploratori.

— Și negustori de sclavi, completă Myrna.

Dezgustată, dădu să privească în altă parte, dar se trezi atrasă înapoi spre tablou. Avea ceva în el. Tânărul, da. Dar și altceva.

— Este incredibil. Auzisem de tablou, dar nu l‑am văzut niciodată, spuse Clara.

— O fi o reproducere sau un studiu inițial, dar ce caută în mansardă la tine, mătușă Myrna? întrebă Harriet.

— Mai bine zis, de ce a fost zidit? interveni și Ruth.

— Pot să mai văd o dată scrisoarea aceea? întrebă Armand.

Billy i‑o întinse și Armand o reciti, examinând‑o mai atent.

— Pe spatele plicului este adresa expeditorului, Monsieur Stone…

— Acolo este casa părinților mei, dar noi nu mai locuim în ea, explică Billy.

— … însă nu se vede cui a trimis‑o. Undeva în Québec City, dar adresa este pătată. Nu avem decât formula de introducere. Dragă Clémence. Fără nume de familie.

— Contează? întrebă Olivier.

— Ar fi interesant de știut dacă Monsieur Stone i‑a mai scris și alte scrisori acestei Clémence. Poate cu mai multe explicații, spuse Reine‑Marie, arhivistul din ea simțind nevoia să intervină.

— Dar el n‑a vorbit niciodată cu angajatorul său și nici nu s‑a uitat în cameră. Deci nu prea avea ce să‑i mai spună, zise Gabri.

— Asta nu știm. Știm doar ce indicații a primit Pierre, nu și ce a făcut în realitate, îi explică Armand.

— Poate s‑a uitat pe furiș. Nu așa ar face majoritatea oamenilor? spuse Clara.

— Eu o fac întotdeauna, recunoscu Gabri.

— Dar tot ce‑ar fi putut să vadă vedem și noi. Așa că o scrisoare nu ne‑ar spune ceva ce nu știm deja, interveni și Olivier.

— Nu este adevărat. Ar putea să ne spună de ce aceste lucruri au trebuit să fie zidite și ascunse, spuse Armand.

Apoi i se adresă lui Billy.

— Spui c‑ai primit‑o acum câteva săptămâni. Cum a venit?

— Prin poștă.

— Da, dar cum de‑a ajuns la tine? Pe scrisoare este adresa lui Monsieur Stone, nu a ta.

— Noii proprietari ai casei părintești au găsit‑o și mi‑au expediat‑o mie.

Spusese „noii“ proprietari, dar Myrna știa că aceștia locuiau acolo de mai bine de zece ani. Însă în mintea lui Billy ei vor fi întotdeauna noi.

Era casa construită chiar de Pierre Stone. Aparținuse familiei timp de generații. Părinții lui Billy o vânduseră când nu s‑au mai putut ocupa de ea.

Vremurile se schimbau. Trebuia să ții pasul cu ele. Dar era imposibil să ții pasul fără să te împiedici și să cazi.

Cartea O lume de bizarerii de Louise Penny poate fi comandată pe cartepedia.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Trei

Recenzii și prezentări cărți thriller

Recenzii și prezentări cărți cu mister