O soție de poveste, de Olga Grushin, Editura Litera – recenzie

O soție de poveste

(The Charmed Wife – 2021)

Olga Grushin

Editura Litera

Colecția Clasici Contemporani

Traducere din limba engleză de Adriana Bădescu

Nr. de pagini: 320

An apariție: 2021

Cenușăreasa s-a căsătorit cu bărbatul visurilor sale, dar au trăit ei fericiți până la adânci bătrâneți? După treisprezece ani și jumătate, lucrurile sunt departe de a fi perfecte. Într-o noapte, nefericită și epuizată, ea se strecoară afară din palat și caută ajutor la o vrăjitoare care, pentru un anumit preț, oferă farmece și poțiuni soțiilor dezamăgite. Dar pe măsură ce ingredientele se adaugă în ceaun, amintirile căsniciei nefericite ies la suprafață, iar Cenușăreasa începe să nu-și mai dorească o poțiune de dragoste; acum, îl vrea pe prinț mort.

Narațiunea începe în universul atemporal al basmelor, cu flash-uri surprinzătoare din diverse epoci, și se termină în Manhattanul zilelor noastre. Confuzia dintre vis și realitate, tranziția spontană dintr-un spațiu în altul și dintr-o epocă în alta, metamorfozarea personajelor de la cele unidimensionale din basm la cele complexe din realitate, înlocuirea simbolisticii și a recuzitei au, pe lângă menirea de a captiva și a fascina, pe aceea de a evidenția universalitatea temei. Pentru lectura acestui roman, cititorul are o singură regulă și o singură șansă: trebuie să intre în joc.

„Ușurința cu care Grushin folosește cuvintele ține de miracol. Este genul de proză care te îndeamnă la introspecție.” New York Journal of Books

„O comedie întunecată plină de inventivitate și de creativitate.” Time Out

„Amestec de genuri literare de un comic întunecat… Un straniu și minunat triumf.” O, the Oprah Magazine

„O interpretare comică a unui basm străvechi.” Los Angeles Times

„O soție de poveste”, de Olga Grushin ar trebui să fie un basm reinterpretat într-o cheie cu accente moderne și amuzante. Cel puțin asta am crezut eu în momentul în care am ales să citesc această carte. Recunosc că poveștile și basmele au stat la baza lecturilor copilăriei mele, iar reinterpretările de tot felul, în diferite nuanțe și aspecte, m-au atras și la maturitate, mai ales că unii autori au reușit să reintegreze foarte bine aceste istorii știute de toată lumea, în special în cadrul genului fantasy.

Despre Cenușăreasa, ce să zic… este poate una dintre cele mai cunoscute și îndrăgite povești, care a fost și ecranizată în numeroase variante moderne, în afară de cele clasice Disney. Se consideră, mai nou, că aceste povești în care intervenția prințului este punctul culminant și îndeplinirea destinului fetei în cauză sunt depășite, întrucât femeile nu mai au nevoie de acest reper pentru a fi împlinite. Să fie oare așa? Aici e o întreagă dezbatere, cu argumente de ambele părți care pot fi luate în considerare, fiindcă, ce să vezi, lucrurile nu pot fi alb-negru decât în pozele și filmele vechi. Lumea adevărată e plină de nuanțe, însă există anumite tendințe de percepție care sunt astăzi la mare căutare, iar orice carte sau discurs care le abordează caută, prin folosirea lor, să urmeze linia care să le apropie de succes.

Cenușăreasa din această poveste își dezvăluie experiența de după momentul magic al căsătoriei. Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți nu mai e mulțumitor, căci multe femei au fost induse în eroare de mesajul poveștilor, au crezut în iubirea aceasta cu final fericit și au fost dezamăgite. E timpul să scuturăm mitul, și-a zis autoarea, și-a suflecat mânecile și s-a pus pe treabă. O regăsim astfel pe Cenușăreasa din postura de personaj-narator, după 13 ani și jumătate de căsătorie, dornică de un deznodământ diametral opus fericirii idilice mult-visate. În mintea ei, singura soluție este exterminarea celui care stă la baza profundei stări de nefericire care o încearcă: prințul Roland, care s-a dovedit a fi orice, mai puțin ce credea ea că va fi. Prințul avea nevoie doar de o soție-trofeu, decorativă, care să își îndeplinească atribuțiile de regină, mamă și soție și să nu îl încurce în vreun fel. Cenușăreasa a ajuns o nevastă neglijată, tratată cu dispreț și superioritate, înșelată pe toată drumurile. Stima ei de sine s-a prăbușit la nivelul 0. Ar trebui să o compătimesc, dar nu se știe de ce, nu pot. Personajul e creat de așa natură încât nu predispune la empatie. Maleficul din tablou e la fel de nesărat. Intervin vrăjitoarea cea rea și zâna cea bună, care mai aduc un strop de condiment poveștii, dar nu chiar suficient încât să îi dea gust.

Dezolată și descumpănită, cu doi copii, Cenușăreasa vrea să scape de nemernicul său soț, regele. Îl vrea mort, sau crede că îl vrea astfel, dar de fapt vrea doar să fie liberă din nou. Liberă să își facă propriile alegeri, deci decide să stea în casa surorii vitrege mai mici, Melissa, și să îi ceară divorțul filistinului. Acesta, bineînțeles, vrea să îi ia copiii și să o umilească în continuare. Nevoită să își câștige existența, regina își amintește de vechea ei ocupație și se angajează menajeră la conacul prințesei Rosa, Frumoasa din Pădurea Adormită, care s-a ofilit așteptându-și prințul care nu mai venea. Treptat, parcurge întregul drum înspre eliberarea de trecut și de greșelile aferente, în timp ce cadrul se deplasează dinspre planul poveștilor înspre planul mai prozaic al vieții de zi cu zi dintr-o metropolă americană.

Mesajul cărții este destul de clar: acest tip de povești oglindesc o mentalitate depășită, cea a femeii neajutorate sau căzută sub o vrajă sau blestem, care are nevoie de intervenția unui prinț care să o salveze. Bineînțeles, există numeroase povești în care eroina este curajoasă, își câștigă singură, prin virtuțile sale, un destin luminos și, uneori, chiar își salvează prințul fermecat. Un lucru e cert, atât în lumea poveștilor, cât și în cea de toate zilele – naivitatea se plătește.

M-a tentat ceea ce am citit pe coperta a patra, tocmai ideea aceasta de a ilustra faptul că nu toate poveștile de dragoste se termină cu o nuntă ca în povești, că există viață după acest eveniment, iar uneori lucrurile devin de-a dreptul urâte; că nu tot ce zboară se mănâncă și nu tot ce strălucește este aur, că nu întotdeauna prințul este cel ales, ci poate fi și curierul, pădurarul sau cântărețul simplu de sub balcon, total de acord cu toate acestea. Că femeile își pot construi singure drumul către nefericire alegând calea iluzionarii sterile, foarte adevărat (sunt și destui bărbați care fac asta, să fim înțeleși). Problema a fost modul de execuție a ideii.

Personajele sunt plate, unidimensionale, lipsite de substanță. Interludiile cu șoarecii Brie și Nibble aduc o umbră de amuzament, dar atât, deși sunt menite să oglindească alte realități sociale sau de mentalitate eronate. Mult-lăudatul umor de care se vorbește pe coperta a patra este unul forțat, de stand-up comedy rigid, îi lipsește, din punctul meu de vedere, naturalețea. Eu pun mare preț pe umor în lecturile mele și apreciez mereu acest element, dar acum nu a fost cazul. Stilul de scriere, deși vădește calități la nivel descriptiv, devine prăfuit tocmai prin alăturarea atâtor clișee, chiar și în scop educativ. Deși partea a doua aduce o îmbunătățire în dinamica narațiunii, prima parte a reușit într-atât să îmi sece entuziasmul, încât acest lucru nu a putut compensa. Cumva previzibil, povestea vrăjitoarei este una dintre cele mai interesante, fiind despre alegerea unei femei rebele și neconvenționale. Am apreciat totuși abilitatea cu care a adus conceptul din zona basmelor, atemporală, în zona cotidianului, spre finalul romanului.

Scriu aceste cuvinte cu mențiunea că reflectă strict opinia mea subiectivă de cititor și impresiile mele de lectură. Poate potențialul cărții și plăcerea cu care savurez, de obicei, poveștile reinterpretate (un prim exemplu care îmi vine acum în minte e Andrzej Sapkowski) au fost cauza dezamăgirii mele literare, în fața concretizării lor pe foaia tipărită. Pe de altă parte, sunt convinsă că un număr mare de cititori și de cititoare, în special, vor gusta acest tip de transpunere a poveștii, întrucât suntem diferiți ca gusturi și percepții, iar ideea în sine nu este deloc lipsită de factorul interesant.

Drept urmare, dacă vă intrigă și vă face curioși ceea ce am scris mai sus, aștept cu interes alte impresii de lectură.

„Și poate că asta e de fapt orice basm în esență: generații de femei nefericite care în decursul istoriei și-au văzut mamele răpuse de boală, tații de violență, fiicele de muncă, fiii de foame, femei care au fost bătute, părăsite, exploatate, văduvite, încercând împreună să se viseze într-o viață care să aibă sens, țesând povești despre căpcăuni mâncători de oameni, conduri din cristal, mere otrăvite și iubiri adevărate – metafore vag disimulate pentru tot ce a decurs rău și pentru toate speranțele la care au visat în nopțile de iarnă solitare.”

Cartea O soție de poveste, de Olga Grushin, poate fi comandată de pe litera.ro, libris.ro, elefant.ro, emag.ro, librarienet.com, cartepedia.ro, bookzone.ro, carturesti.ro