O toaletă a la Liz Taylor de Rodica Ojog-Brașoveanu, Seria Melania Lupu, Editura Nemira – recenzie

O toaletă a la Liz Taylor este un excelent roman polițist, cu toate ingredientele specifice genului, scris în stilul inconfundabil al Rodicăi Ojog-Brașoveanu. Cartea te captivează de la prima până la ultima pagină cu o intrigă absolut originală, personaje pitorești, replici spumoase și mult mister, pe fundalul Bucureștiului anilor ’80, cu parfumul caracteristic al epocii.

La începutul cărții facem cunoștință cu victima – Marian Dragu, un inginer în vârstă de treizeci și cinci de ani, un adevărat Don Juan, carismatic și foarte bogat, a cărui moarte este anticipată încă din primele pagini. Încetul cu încetul, intră în scenă cei cinci suspecți, cu toții dușmani de moarte ai lui Marian Dragu:

• Anca Dragu, soția lui Marian, o femeie ștearsă, fără studii superioare, umilită în permanență de soțul ei, care defila fără jenă prin fața ei cu amantele lui, punând-o să-i țină și o agendă a întâlnirilor cu acestea.

• Anton Cernat, nașul lui Marian, care fusese păcălit de acesta să-și vândă propria locuință, banii fiindu-i necesari lui Marian să-și cumpere o mașină, în schimbul promisiunii de a locui împreună cu acesta ca un membru respectat al familiei. Ulterior, Marian s-a purtat execrabil cu el, neglijându-l și izolându-l, ba chiar intenționând să-l dea afară din casă

• Olga Gabrelotti, amanta lui Marian din ultimele șase luni, părăsită brutal de acesta pentru noua lui cucerire – Lelia, o tânără superbă

• Octavian Nanu, inginer și fost coleg de muncă al lui Marian. În urmă cu opt ani, Marian își însușise fraudulos invenția acestuia, primind toate onorurile care i s-ar fi cuvenit de drept lui Octavian și, în plus, îi suflase și iubita acestuia de la acea vreme.

• Alfred Mircescu, un medic ce fusese cândva condamnat pentru un avort ilegal. În timpul în care stătuse la închisoare, mama acestuia îi vânduse lui Marian Dragu pe un preț de nimic patru opere de artă de o valoare inestimabilă, între care și o pictură de Picasso. După ce Alfred ieșise din pușcărie, încercase să le răscumpere, cu atât mai mult cu cât Marian semnase o hârtie atunci când le cumpărase prin care se obliga să le dea înapoi la același preț plus dobânda legală. Însă Marian refuzase categoric să-și țină promisiunea, sfidându-l pe Alfred și sfătuindu-l disprețuitor să-l dea în judecată, știind că în fața unei instanțe acea hârtie nu ar fi avut nicio valoare legală.

Paharul nemulțumirii acestora s-a umplut în același timp, cu toții plănuind să-l omoare în aceeași zi – sâmbătă, 15 decembrie. Deși Marian a fost avertizat că va muri, prin mai multe bilețele trimise de o persoană anonimă, nu s-a putut opune destinului implacabil, crima fiind anunțată la miliție în cursul zilei de luni de către Anton Cernat.

Maiorul Cristescu este trimis să investigheze crima, secondat de locotenentul Azimioară. Cristescu identifică rapid cei cinci suspecți însă, lovitură de teatru! Toți cei cinci își recunosc, rând pe rând, fapta, asumându-și vinovăția în cazul uciderii lui Marian Dragu. Cei cinci nu se cunoșteau dinainte astfel că o complicitate între ei părea exclusă din start. Cine era ucigașul? Cine pe cine acoperea? Cu toții mințeau sau ascundeau ceva, astfel că îți este imposibil să bănuiești care era adevărul.

”Cine minte? Olga Gabrelotti pretinde că la ora unu l-a văzut pe Dragu. Nanu pretinde că l-a asasinat la douăsprezece. Or la douăsprezece victima avea întâlnire cu Mircescu. Nu i-ar fi convocat pe amândoi în același timp. Cine minte? Sau mint toți?”

Totodată, asistăm și la înfruntarea a două bande rivale de gangsteri, fiecare dintre ele având o legătură cu Marian Dragu.

Tușa plină de umor a autoarei se simte din plin când în scenă intră și Melania Lupu, cea cu „apetitul de gangster, care operează cu mănuși de dantelă”, coșmarul dintotdeauna al lui Cristescu.

”- Și Melania? Iubita noastră Melania?

– Nu-și vede de treabă. Habar n-am când a intrat în bal, din start sau melodia a început să-i placă pe parcurs, dar cert este că acum și-a pus pantofii de dans. Și evoluează cu grație ca întotdeauna.”

Melania nu avusese nicio legătură cu Marian Dragu, însă era prietenă cu mama lui Alfred Mircescu, iar pe acesta îl cunoștea de mic copil. Astfel, când Alfred îi cere ajutorul pentru a ascunde cele patru opere de artă, recuperate de el din casa lui Marian Dragu, Melania nu ezită nicio clipă să se implice, simțind cum adrenalina îi curge prin sânge, alungându-i monotonia plictisitoare a vieții de zi cu zi și visând din nou la îmbogățirea peste noapte. Ca de obicei, Melania este secondată de celebrul Mirciulică, motanul îndrăgostit de dulciuri și de alcool.

Monologurile ilare ale Melaniei au darul de a-ți stârni hohote de râs.

“Cred că nu e cazul să-ţi aduc aminte, draga mea, că băiatul acela bucălat şi drăgălaş, locotenentul Azimioară, a început să te supravegheze. Nu, nu, n-ai de ce să te superi. După atâtea coincidenţe nefericite, este firesc ca domnul maior să nu mai aibă încredere în tine. Până vei lua o hotărâre, trebuie să duci obiectele de acasă. Dar unde? Unde, Melania? Concentrează-te şi arată-mi încă o dată cât eşti de isteaţă. Hai, fetiţa mea, te rog.“

Învăluit din toate părțile de o plasă de minciuni, aburit de Melania – în care nu avea deloc încredere, având în vedere experiențele lor comune anterioare -, Cristescu trebuie să pătrundă adânc în cotloanele minții și psihologiei umane pentru a-și da seama cine era asasinul, de ce mințiseră ceilalți, cum și la ce oră se petrecuse crima.  Vă las, bineînțeles, plăcerea să descoperiți singuri rezolvarea cazului în carte.

Mă apropiam vertiginos de final și încă nu îmi dădeam seama de semnificația titlului. În același timp, mai rămăsese neelucidat un ultim mister. Autoarea nu m-a dezamăgit deloc, nelăsând niciun fir în aer. Veți descoperi în carte despre ce este vorba și ce legătură avea pânza lui Picasso cu titlul cărții.

„Ca totdeauna cand aborda genul candidului penibil, grotesc in recuzita oricui în afară de a Melaniei, Cristescu rămase cu gura căscată. Se uita la toaleta bătrânei, o salată tip Fond Plastic, Harababura de vopsele aruncate anapoda pe o rochie al cărei model ar fi dat mult să-l poată desluși cineva. Predomina culoarea verde cu pete din paleta albastrului de cobalt și a cenușiului și, dacă intenționase creatoarea să realizeze ceva apocaliptic, atunci reușise cât se poate de bine. Dungi, triunghiuri, trapeze, pătrate. Îți venea amețeala doar când o priveai.”