Orele îndepărtate de Kate Morton, Editura Humanitas Fiction – recenzie

Orele îndepărtate

(The Distant Hours – 2010)

Kate Morton

Editura Humanitas Fiction

Colecția Raftul Denisei

Traducere: Sînziana Dragoș

Nr. de pagini: 520

An apariție: 2013, 2017

Bestseller internaţional aflat în topurile de vânzări ale publicaţiilor New York Times, Sunday Times şi Die Zeit

Recompensat în 2011 cu Australian Book Industry Award for General Fiction Book of the Year

Cele șase romane ale lui Kate Morton, Casa de la Riverton, Grădina uitată, Orele îndepărtate, Păzitoarea tainei, Casa de lângă lac și Fiica ceasornicarului s-au vândut în mai mult de 10 000 000 de exemplare în peste 40 de ţări.

O scrisoare care ajunge la destinatar la câteva zeci de ani după ce fusese trimisă bulversează existenţa unei familii din Londra: Edie Burchill, editoare pasionată, descoperă astfel un mister surprinzător legat de mama ei, Meredith, care implică un castel plin de secrete – Milderhurst, un autor celebru – Raymond Blythe, şi pe cele trei fiice ale acestuia – Percy, Saffy şi Juniper. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Meredith este evacuată, alături de alţi copii, din Londra, iar ea ajunge la castelul Milderhurst, devenind cea mai bună prietenă a lui Juniper. Dar castelul, deşi aparent un loc minunat, înconjurat de o grădină fabuloasă, ascunde multe mistere pe care Meredith doar le intuieşte, pentru ca fiica ei, Edie, să le descopere ani mai târziu. Poveşti despre trădare, întâmplări dramatice, iubiri nefericite alcătuiesc un labirint periculos în care Edie e pe cale să se rătăcească, la fel cum mama ei, Meredith, cu jumătate de secol mai devreme, se pierduse pe coridoarele întunecate şi întortocheate ale castelului. Singure zidurile acestuia mai ştiu însă toate poveştile de demult, şi Edie nu trebuie decât să le asculte pentru a le desluşi.

”Romanul îi conduce pe cititori într-o lume fascinantă, în care pasionații de Charlotte Brontë și Emily Brontë, de Lewis Carroll și Ian McEwan se vor simți ca acasă. O carte ale cărei secrete așteaptă să fie dezvăluite.” – Bookseller & Publisher

Orele îndepărtate de Kate Morton este o carte plină de mister și suspans, în tradiția romanului gotic, cu o intrigă inedită și personaje bine conturate. Este genul de carte în care trecutul bântuie prezentul ani de-a rândul, așteptând să i se facă dreptate.

Autoarea se dovedește o adevărată maestră în a crea atmosferă, făcându-te să vezi, să auzi și să simți aievea întâmplările descrise.

Planurile narative oscilează între prezent și trecut, iar misterul tulburător se dezvăluie abia la final.

Planul din prezent se petrece în anul 1992 și este relatat la persoana întâi din perspectiva lui Edie, o tânără editoare în vârstă de treizeci de ani, iar planul din trecut este relatat la persoana a treia și ne duce în anii 1939-1941.

Puzzle-ul se construiește încetul cu încetul, piesele fiind adăugate în așa fel încât abia la final poți avea întreaga perspectivă, schimbând radical imaginea pe care doar avusesei impresia că o întrezărisei până atunci.

Cartea reușește să-ți suscite interesul încă din primul capitol.

Aflată în vizită la mama ei, Edie asistă uluită la reacția complet bulversantă a mamei ei, Meredith, care scoate un sunet sfâșietor în momentul în care primește o scrisoare ajunsă la destinație după… cincizeci de ani!

Fără a-i spune concret ce conținea scrisoarea, Meredith îi spune fiicei ei că scrisoarea era de la Juniper Blythe, fiica cea mică a familiei care o găzduise atunci când fusese evacuată din Londra în timpul războiului. În anul 1939, de frica bombardamentelor, mai mulți părinți fuseseră de acord să-și trimită copiii departe de Londra până când trecea pericolul. Edie, sora ei Rita și fratele lor Ed ajunseseră în satul Milderhurst. Ed a fost ales primul, fiind un băiat zdravăn, bun de muncă, apoi a fost aleasă și Rita. Meredith, în vârstă de treisprezece ani la acea vreme, a rămas singură și debusolată. Toți cei care veniseră să aleagă un copil plecaseră, iar Meredith tocmai începuse să plângă încetișor când în încăpere a intrat Juniper Blythe, iar aerul a părut să se fi schimbat, ca și atitudinea celor din jur. În vârstă de doar șaptesprezece ani, frumoasă într-un fel ciudat, pășind de parcă ar fi plutit, Juniper era o apariție impresionantă, iar celelalte femei păreau că se pleacă în fața ei. În cele din urmă, una dintre ele a întrebat-o pe Juniper dacă îi putea fi de folos, dar ea și-a fluturat degetele lungi și le-a anunțat că a venit să-și ia copilul ei evacuat, nu un oarecare copil evacuat.

Relația lui Edie cu mama ei nu fusese niciodată una foarte apropiată, Meredith fiind foarte rezervată în a povesti orice despre trecutul ei, astfel că acea perioadă misterioasă petrecută de mama ei la castel a intrigat-o foarte tare pe Edie, cu atât mai mult cu cât mama ei a refuzat să-i mai dezvăluie alte amănunte.

În plus, numele Blythe nu îi era deloc străin lui Edie. Pe când era copil, Edie se îmbolnăvise la un moment dat de oreion și se plictisea cumplit stând singură acasă. Mama ei îi adusese o carte – ”Adevărata poveste a Omului Noroaielor” -, scrisă de Raymond Blythe, tatăl lui Juniper. Deși cartea, scrisă în stil gotic, se adresa unor cititori mai în vârstă decât Edie la acea vreme, aceasta o citise pe nerăsuflate și rămăsese cartea ei preferată peste timp, motivând-o și în alegerea viitoarei ei meserii – editor de carte.

Publicată în anul 1917, ”Adevărata poveste a Omului Noroaielor” fascinase generații întregi de cititori, cu atât mai mult cu cât Raymond Blythe refuzase categoric să-și dezvăluie sursele de inspirație, despre care toți erau însă convinși că aveau legătură cu istoria întunecată a castelului.

Ne vom lămuri mai târziu că ”Omul Noroaielor” a jucat un rol esențial în evenimentele dramatice din trecut, fiind genul de personaj fictiv care iese din poveste și își bântuie creatorul, având o influență malefică asupra destinului acestuia și nu numai… Raymond Blythe și-a asumat un risc enorm scriind acea poveste, iar consecințele au fost teribile. Vă las să descoperiți singuri în carte despre ce este vorba.

Printr-un joc al destinului, Edie a ajuns, în interes profesional, într-o zonă apropiată de Milderhurst și nu a putut rezista ispitei de a vedea cu ochii ei celebrul castel.

Din bârfele localnicilor și din câteva surse documentare, Edie a aflat mai multe informații tulburătoare despre castel și locatarii acestuia, care fuseseră loviți de nenumărate tragedii de-a lungul timpului. În anul 1876, fratele mai mic al lui Raymond murise în urma unei căzături pe scări iar, la scurt timp după aceea, mama lor se sinucisese, înnebunită de durere. Raymond fusese profund afectat de moartea mamei ani la rând. Păruse că își găsise liniștea și fericirea alături de Muriel, o tânără fermecătoare ce-i dăruise două gemene, Percy și Saffy, în anul 1906. O poză descoperită de Edie din acea vreme înfățișa un bărbat cu înfățișare blândă, care își ținea în brațe cu mândrie cele două ”comori”. Raymond își iubise și răsfățase nespus soția și, știind că aceasta adora să înoate, contactase un arhitect celebru, Oliver Sykes, pentru a construi un bazin de înot și a amenaja șanțul de apărare din jurul castelului tot în același scop. Însă tragedia a lovit din nou, iar Muriel a avut parte de o moarte cumplită după ce un tăciune aprins a sărit din cămin și a căzut pe rochia ei, stârnind un incendiu ce a ars o parte din castel, inclusiv biblioteca plină de cărți rare. După moartea soției, Raymond a căzut în depresie și a dat ordin ca șanțul de apărare să fie astupat. Totuși, în anul 1917, Raymond a uluit lumea literară cu capodopera lui ”Adevărata poveste a Omului Noroaielor”, carte ce i-a adus o faimă incredibilă. Se părea că viața lui Raymond intrase din nou pe un trend ascendent. S-a recăsătorit și a avut o nouă fiică, Juniper, născută în anul 1922. Perioada fericită nu a durat însă mult. A doua soție a murit în urma complicațiilor pricinuite de o nouă sarcină. În ultimii ani ai vieții, Raymond s-a convertit la catolicism și s-a retras tot mai mult din viața publică, existând zvonuri că avea episoade dese de halucinații. Murise în anul 1941, nu înainte de a-și reface testamentul și a-și lăsa cea mai mare parte din avere, inclusiv drepturile de autor, bisericii catolice și unui institut agricol. Rămase fără fonduri, cele trei surori păstraseră cu greu castelul, care căzuse tot mai mult în paragină, fiind nevoite să vândă aproape terenurile dimprejur pentru a se putea întreține.

Observând fascinația lui Edie față de istoria castelului, gazda sa i-a facilitat un tur al acestuia.

Efectiv simți fiori în momentul în care pășești, alături de Edie, în castelul impregnat de secrete. Mirosul de mucegai îți invadează nările, fantomele trecutului își fac simțită prezența prin zgomote lugubre și voci înfundate, iar cele trei gazde au un comportament bizar și par să aparțină unui alt timp. Percy era clar conducătoarea, cu o atitudine impunătoare de mareșal, Saffy era o bătrânică ”de zahăr”, iar Juniper pare desprinsă de realitate, plutind parcă într-o altă dimensiune. Din bârfele pe care Edith le aflase din sat, se părea că Juniper își pierduse mințile în urma unei decepții din dragoste, fiind părăsită fără nicio explicație, în luna octombrie 1941, de logodnicul ei Thomas Cavill, care fugise și se căsătorise cu altcineva. Reacția lui Juniper i se părea disproporționată lui Edie, care fusese și ea părăsită de curând de logodnicul ei, cu care avusese o relație îndelungată de câțiva ani. Și ea suferise, într-adevăr, dar în niciun caz până la a-și pierde uzul rațiunii.

Vizita la castel a lăsat-o pe Edie cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Încercând să deslușească o parte din mister, Edie a încercat să afle câteva explicații de la Thomas Cavill însuși. Stupoare, însă! Thomas dispăruse fără urmă în octombrie 1941 și nimeni nu mai aflase nimic despre el, în ciuda eforturilor fratelui acestuia de a-i da de urmă.

Ce conținea misterioasa scrisoare și în ce fel ar fi putut schimba ea destinele celor implicați? Ce se întâmplase în acea noapte fatidică de 29 octombrie 1941?

Finalul m-a luat complet prin surprindere. Îmi făcusem mai multe scenarii în minte până atunci, la un moment dat îmi trecuse prin minte și acea posibilitate, însă o alungasem imediat ca fiind complet absurdă. Așa și era, întrucât în acel moment îmi lipsea un element esențial, care a fost dezvăluit abia la sfârșit și care a făcut ca totul să devină perfect logic.

Povestea este una foarte tristă, constați la final că, de fapt, nu au existat vinovați, ci doar victime ale unui destin nemilos care nu le-a lăsat nicio șansă.

În planul din trecut, constatăm că toate cele trei surori au avut idealuri și speranțe, au visat să plece și să-și urmeze o altă soartă, care la un moment dat părea perfect posibilă. Însă castelul, ca un adevărat tiran ce se hrănea cu jertfele supușilor săi, nu le-a lăsat să-i scape din mreje, întinzându-le tot felul de capcane malefice și înlănțuindu-le pe vecie între zidurile sale.

Epilogul îndulcește puțin atmosfera apăsătoare a cărții. Fantomele trecutului și-au găsit liniștea, Edith și-a găsit o punte de comunicare cu mama ei în beneficiul amândurora, iar povestea neîmplinită de dragoste din trecut dintre Juniper și Tom a făcut posibilă, prin jocul încurcat al sorții, o alta în prezent, de data asta una fericită. Amănuntul din final despre acea coincidență tulburătoare m-a emoționat maxim. Vă las să descoperiți singuri despre ce este vorba.

Cartea oferă un adevărat regal pentru pasionații de mistere și ficțiune istorică. O recomand!

Fragment din romanul „Orele îndepărtate” de Kate Morton:

    „Surorile Blythe. Cam în acele momente începusem să mă refer la ele așa: cuvântul „surorile” îmi venea mereu în minte înaintea numelui de familie Blythe, cam că la Frații Grimm și n-aveam cum face altfel. Ce ciudat cum se întâmplă unele lucruri! Înainte de sosirea scrisorii lui Juniper nici nu auzisem de castelul Milderhurst, iar acum eram atrasă de el ca un fluture de o lampă strălucitoare. La început a fost din cauza mamei, desigur, neașteptata poveste despre evacuarea ei, castelul misterios cu numele lui având o rezonanță gotică. Apoi mai era și legătură cu Raymond Blythe – locul unde fusese creat Omul Noroaielor. Dar acum, că mă apropiam de lampa arzătoare, îmi dădeam seama că era și altceva care îmi făcea inima să-mi bată mai repede. Poate că și ceea ce citisem sau poveștile doamnei Bird de la micul dejun din dimineață respectivă îmi stârniseră o curiozitate față de surorile Blythe însele.

    Trebuie să mărturisesc că întotdeauna m-au interesat relațiile de fraternitate. Mă intrigă și mă nedumerește deopotrivă apropierea dintre frați: împărțirea aceleiași zestre genetice, distribuirea întâmplătoare și, uneori, nedreaptă, a moștenirii, imposibilitatea de a ieși din această legătură. Ceva înțeleg și eu din asta: cândva am avut și eu un frate, dar nu pentru mult timp. A murit înainte să apuc să îl cunosc și, până să conștientizez eu toate elementele care să mă facă să-mi fie dor de el, toate urmele trecerii lui prin lume fuseseră înlăturate cu grijă. Doar două certificate: cel de naștere și cel de deces, puse într-un dosar subțire într-un sertar, o fotografie mică în portofelul tatei, o alta în sertarul de bijuterii al mamei: asta era tot ce rămăsese de pe urmă lui care să poată spune: „Am fost și eu aici!” Asta, amintirile și durerea din mintea părinților mei, pe care însă nu mi le-au împărtășit niciodată.

    Ceea ce vreau eu însă nu este să va stânjenesc sau să va stârnesc milă, ci doar să vă spun că, deși nu am nimic material sau sentimental care să îmi amintească de el, am simțit toată viață această legătură dintre noi. Ne leagă un fir invizibil, la fel de strâns cum ziua e legată de noapte. Și-am simțit asta întotdeauna, încă de când eram mică, căci dacă în casă se simțea prezența mea, absența lui era resimțită deopotrivă, asemenea unui gând nerostit de fiecare dată când ne simțeam fericiți: „Dacă ar fi fost și el cu noi!” Sau când îi dezamăgeam: „El n-ar fi făcut asta!” Sau, de fiecare dată când începeam școala: „Aceia ar fi fost colegii lui de clasă, băieții aia mari de acolo!” Privirea pierdută din ochii lor când credeau că nu-i văd.

    Acum să nu va închipuiți că susțin că interesul meu față de surorile Blythe avea vreo legătură cu Daniel. Sau nu una directă, în orice caz. Dar aveau o poveste foarte frumoasă: surorile mai mari renunțând la propria lor viață că să o îngrijească pe cea mai mică. O inimă zdrobită, minți răvășite, o dragoste neîmpărtășită. Totul mă făcea să mă întreb cum ar fi fost, în cazul nostru, dacă Daniel ar fi fost o persoană pentru care să-mi sacrific viața ca să-l protejez. Așa că vedeți de ce n-am putut să-mi iau gândul de la cele trei surori, legate în felul acesta pe viață. Îmbătrânind împreună, împuținându-se, trecându-și zilele în casa lor străveche, ultimele vlăstare ale unei mărețe familii romantice.”

Cartea Orele îndepărtate de Kate Morton poate fi comandată pe cartepedia.ro

Cărțile autoarei Kate Morton se pot comanda pe elefant.ro, libris.ro, librex.ro, librarie.net, carturesti.ro, cartepedia.ro  librariadelfin.ro

Recenzii și prezentări cărți Kate Morton

Recenzii și prezentări cărți Editura Humanitas

Recenzii și prezentări cărți din colecția Raftul Denisei

Recenzii și prezentări cărți cu mult mister