Paula de Isabel Allende, Editura Humanitas Fiction – recenzie

Paula

(Paula – 1994) 

Isabel Allende

Editura: Humanitas fiction

Colecția: Seria de autor Isabel Allende

An apariție: 2015 – Ed. a 2 -a

Traducere din spaniolă: Cornelia Rădulescu

Nr.pagini: 364

Isabel Allende Llona (n. 2 august 1942, Lima, Peru) este o scriitoare chiliano-americană. Allende, ce a scris în stilul realismului magic, este considerată a fi una dintre primele scriitoare de succes din America Latină. După răsturnarea președintelui chilian Salvador Allende de la putere, de către generalul Pinochet, Isabel Allende se refugiază în Venezuela unde lucreaza timp de cincisprezece ani ca ziaristă înainte de a-și publica primul roman, Casa Spiritelor, în 1982.

În 1994, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2004 a fost primită în American Academy of Arts and Letters.

O parte din operele lui Isabel Allende au fost traduse în limba română și sunt publicate în România de Editura Humanitas. 

În decembrie 1991, la douăzeci și șapte de ani, Paula, fiica lui Isabel Allende, diagnosticată cu porfirie, are un acces grav și intră în comă. Până în decembrie 1992, când organismul ei încetează să lupte cu boala, este țintuită la pat, inconștientă. Paula este în același timp o cronică a celei mai cutremurătoare experiențe pe care o poate traversa o femeie și o poveste personală depănată la căpătâiul bolnavei. Scrisă cu o dezarmantă onestitate, cartea conturează portretul emoționant al unei femei sensibile și puternice, care își sublimează suferința și iubirea prin forța magică a ficțiunii. 

„Numai o scriitoare cu talentul lui Isabel Allende putea să transforme această tragedie într-o explorare a tuturor trăirilor omenești.” – Publishers Weekly

„Cea mai emoționantă, cea mai personală și mai intimă dintre cărțile pe care le-a publicat Allende până în prezent.” – La Garderoba

„Paula este un sfâșietor mesaj de rămas-bun.” – Chicago Tribune

„O poveste cutremurătoare. Un imn închinat speranței și vieții.” – Miami Herald

Am făcut cunoștință cu stilul scriitoarei Isabel Allende atunci când am citit „Amantul japonez„. De atunci, mi-a rămas în suflet și mi-am dorit să îi descopăr și alte opere literare. 

Paula de Isabel Allende m-a atras ca un magnet, chiar dacă știam că este o carte tristă, o poveste ce mă va răscoli. Și așa a fost!!! Nu regret însă, nici o clipă, timpul „pierdut” în compania acestei cărți, ce a luat naștere datorită unei întâmplări cutremurătoare și dramatice. 

„În decembrie 1991, fiica mea, Paula, s-a îmbolnăvit grav, iar la puțin timp după aceea a intrat în comă. Am scris aceste pagini de-a lungul orelor nesfârșite petrecute pe culoarele unui spital din Madrid și într-o cameră de hotel, unde am viețuit mai multe luni, precum și lângă patul ei, în casa noastră din California, în vara și toamna lui 1992.”

Așa își începe Isabel Allende romanul, mai bine zis o scrisoare, din suflet pentru suflet, devenită creație literară. Este ceva aparte. Este durere sub toate formele ei. Este iubire, nemărginire. Este o poveste într-o poveste. 

„Nu știu cum să ajung la tine, te chem, dar nu mă auzi, de aceea îți scriu. Ideea de a umple paginile astea nu e a mea, câteva săptămâni nu am făcut absolut nimic. Dar de cum a aflat că ești bolnavă, agenta mea literară a venit să mă ajute. Ca primă măsură, ne-a târât pe maică- mea și pe mine la un han, unde ne-a tratat cu purcel de lapte fript și o sticlă cu vin de Rioja, care ne-au căzut ca niște pietre în stomac, dar totodată ne-au făcut să râdem, apoi ne-a trimis la hotel zeci de trandafiri roșii, halviță de Alicante și un salam cu o formă obscenă – același pe care-l punem în supa de linte – și mi-a trântit în brațe un top de coli de hârtie gălbuie și liniată…

– Scrie- i o scrisoare Paulei… Așa va ști ce s-a întâmplat în timp ce dormea.

Asta fac, deci, în orele libere ale acestui coșmar.”

Astfel, Isabel Allende – omul – își așterne pe hârtie gândurile cele mai intime, emoțiile, trăirile, își spune povestea, a ei și a familiei sale, fără retușuri, fără acele „operații estetice” de înfrumusețare. Toate acestea sunt pentru Paula aflată într-o comă profundă în urma unei boli cumplite – porfirie – cu speranța că într-o zi fiica ei își va reveni și va putea recupera momentele pierdute, amintirile îi vor fi vii iar fericirea îi va lumina chipul și sufletul. 

„După ce te vei trezi, vom avea luni, poate ani în care să lipim la loc bucățile sparte din trecutul tău sau, și mai bine, să-ți inventăm amintirile pe potriva fanteziilor tale; deocamdată îți povestesc despre mine și despre alți membri ai familiei noastre, dar să nu-mi ceri exactitate, pentru că or să se strecoare și greșeli, am mai uitat, voi schimba poate multe lucruri, nu rețin locuri, date și nume, în schimb nu uit niciodată o poveste bună.” 

Cu fiecare pagină dată ajungi să cunoști OMUL – Isabel Allende -, mama care plânge pentru soarta fiicei adorate dar și femeia care își deplânge soarta dar nu se dă bătută, nu își pierde speranța. 

„A fost odată ca niciodată o prințesă pe care la botez nașele ei, zânele bune, au copleșit-o cu daruri, dar o vrăjitoare i-a pus în trup o bombă a timpului, înainte ca maică-sa s-o poată împiedica. Când fata a împlinit douăzeci și opt de ani fericiți, toți uitaseră blestemul, însă ceasul bătea inexorabil minutele și într-o zi nefastă bomba a explodat fără zgomot. Enzimele și-au rătăcit drumul în labirintul venelor și fata s-a scufundat într-un somn adânc ca moartea.”

„Viața ta e o victorie misterioasă a dragostei. Ai trecut peste ce-a fost mai rău, ți se administrează un antibiotic potrivit, tensiunea e sub control, febra cedează. …. Ești în comă de mai bine de două luni, nu-mi fac iluzii, știu că e grav, dar recuperarea mai poate fi completă; specialistul în porfirie mă asigură că creierul tău nu este afectat, boala ți-a atacat doar nervii periferici. Vorbe, vorbe binecuvântate, pe care le repet și eu ca pe o formulă magică în stare să-ți aducă vindecarea.”

Omul Isabel Allende ne introduce în lumea mistică, colorată a familiei sale, ce își are originile la începutul secolului al XIX-lea „atunci când un zdravăn marinar basc a debarcat pe coasta chiliană, cu capul plin de planuri de mărire și apărat de medalionul maică-sii atârnat de gât„, continuând cu povestea părinților săi, copilăria și adolescența sa și a fraților săi. Cu această ocazie aflăm – cât de trist și dureros este contextul!!! – că bunicii, Meme și Tata-mare, au jucat un rol important în viața Isabelei, au format-o ca om, fiecare în felul său, ajungând să fie sursă de inspirație în crearea personajelor din romanele sale de mai târziu. 

„Meme a părăsit viața simplu, nimeni nu și-a dat seama că se pregătea pentru Marele Dincolo până în ultima clipă când a fost prea târziu. ….. Nici multe amintiri nu mi-a lăsat, cele pe care le am sunt deformate de viziunea infantilă de atunci și de trecerea timpului, dar nu face nimic, căci prezența ei m-a însoțit dintotdeauna. …. Nu doar că și-a jucat minunat rolul, în ciuda morții, dar mi-a inspirat și personajul pe care-l iubesc cel mai mult dintre toate cele care apar în romanele mele: Clara, clarissima, clarvăzătoarea din Casa spiritelor.” 

” ….. am început la Caracas o scrisoare de rămas-bun către bunicul, care agoniza după un secol de luptă cu viața. ….. În Chile nu mă puteam întoarce și nu se făcea să-l deranjez cu telefonul care-l enerva atât, ca să-i spun să plece liniștit, căci nimic n-o să se piardă din comoara de povești pe care mi le spusese de-a lungul prieteniei noastre, pentru că nu uitasem nimic. …. La sfârșitul anului se adunaseră cinci sute de pagini într-o sacoșă de pânză și-am înțeles că aia nu era o scrisoare, așa că mi-am anunțat timid familia că scrisesem o carte. Cum se numește? m-a întrebat timid mama. Am făcut o listă de titluri, însă nu ne-am oprit la nici unul, iar atunci tu, Paula, ai dat cu banul. Astfel s-a născut și s-a numit primul meu roman, Casa spiritelor, iar eu m-am scufundat în viciul irecuperabil de a spune povești. ” 

Citind rând cu rând, filă cu filă, de la început până la sfârșit, nu te poți detașa emoțional. Nu ai cum. Ești prins în „mrejele” poveștii, tristețea te cuprinde, emoția te copleșește. Astfel se simte penelul scriitoarei Isabel Allende. Fără să realizezi simți, trăiești durerea femeii, mamei, omului – Isabel Allende. Sufletul său este strâns legat de cel al fiicei. Percepi, vizualizezi candoarea, tandrețea, mândria dar mai ales iubirea. Chiar dacă totul în jur semnifică durere, neputință, chiar dacă moartea stă la pândă, dragostea este prezentă. Se simte. Are mai multe forme. 

„Pentru femeile din familia noastră dragostea vine ca o furtună, așa a pățit mama cu unchiul Ramon, tu cu Ernesto, eu cu William, bănuiesc că tot așa vor păți nepoatele și strănepoatele mele.”

„La prima aniversare a nunții tu erai în comă și bărbatul tău ți-a adus în dar o poveste de dragoste pe care ți-a spus- o la ureche, îngenuncheat lângă tine, în timp ce infirmierele priveau emoționate…”

Fără ocolișuri, Isabel îi povestește fiicei despre iubirile ei, eșecurile, greșelile făcute; evocă amintiri nicicând uitate din vremurile când Paula și fratele său erau copii, zburdalnici, cu caractere puternice, uniți de o dragoste frățească și prietenie tot mai puternice cu trecerea timpului. În ciuda dramatismului, poveștile spuse au un umor fin și, fără să îți dai seama, zâmbetul îți luminează chipul. 

„Eram măritată doar de o lună când m-au apucat niște dureri ascuțite în vintre; ignorantă și speriată, am fost sigură că aveam o boală venerică. Nu știam ce putea fi, presupuneam că avea legătură cu sexul, deci cu căsătoria. …… Într-o zi, pe când împingeam cu greu căruciorul cu cumpărături prin piață, m-am întâlnit cu mama fostei logodnice a fratelui meu…… Blânda cucoană m-a întrebat amabil de sănătate, dar n-a apucat să termine fraza, că m-am agățat de gâtul ei și i-am declarat fără nici un fel de introducere că aveam sifilis și că aveam să mor. …… m-a dus la un prieten doctor, care a diagnosticat o infecție a căilor urinare provocată pesemne de curentul rece din casa colonială, mi-a prescris repaus la pat și antibiotice și m-a expediat cu un zâmbet jucăuș: << Data viitoare când mai faci sifilis nu mai aștepta atât, vino să mă vezi.>> „

În paralel cu emoțiile și trăirile Isabelei Allende legate de boala Paulei iar mai târziu de decesul acesteia, scriitoarea ne vorbește despre cărțile ei, de unde se inspiră, cum își creionează personajele. Cu stupoare și tristețe aflăm că unele povești, devenite creații literare apreciate, au luat naștere în urma unor întâmplări nefaste, cumplite, care și-au lăsat amprenta asupra OMULUI – Isabel Allende – , iar altele în urma unor momente frumoase, amuzante.

„O toropeală caldă îmi topea oasele și voința, m-a cuprins o frică viscerală și-am început să plâng. <<Ce-ai, fetiță proastă? Nu-ți fac nimic rău>>, și mâna lui a părăsit decolteul și a coborât spre picioare, încet, desfăcându-mi-le cu putere, dar fără violență, apoi urcând, urcând până în centru. <<Nu plânge, lasă-mă, am să te ating doar cu un deget, nu e nimic rău, desfă picioarele, lasă-te moale, nu-ți fie frică, nu ți-o bag, nu sunt idiot, dacă-ți fac ceva, bunică-tău mă omoară, nu vreau să ți-o trag, doar ne jucăm un pic.>>”

„Presupun că experiența asta mi-a lăsat o cicatrice, căci în toate cărțile mele apar copii seduși sau seducători, de regulă fără violență sau răutate, cu excepția fetiței negre din El plan infinito, violată de doi tipi.”

Trist, nu? Să ajungi să scrii despre întâmplări, oameni care te-au rănit, să aduci la suprafață amintiri închise în căușul inimii. Dar, poate, acest lucru este o eliberare, este o lecție pentru ce va fi mâine. Trecutul este parte din tine. Acceptă! Dar mergi înainte! 

„Viața mea e făcută din contraste, am învățat în timp să văd ambele fețe ale monedei. În clipele de succes maxim nu pierd din vedere  că mă așteaptă altele, de adâncă durere, iar când sunt în necazuri până în gât aștept să iasă soarele.”

„Dacă scriu ceva, mă tem să nu se întâmple, dacă iubesc prea mult pe cineva, mă tem să nu-l pierd; și totuși, nu renunț să scriu și să iubesc, nu pot….”

Nu renunță nici atunci când incertitudinea devine certitudine în ceea ce privește boala fiicei. Nu se mai poate face nimic. Nu există decât un singur final. Paula și Isabel, fiica și mama, două ființe, o singură uniune. Sunt strâns legate una de cealaltă prin trecut, prezent și viitor. 

„Mi-am petrecut patruzeci și nouă de ani luptând pentru carieră, acțiune și luptă, trei țeluri pe care nu mi le amintesc, urmărind ceva lipsit de nume și care se află tot mai departe. Acum sunt silită să stau și să tac; oricât aș alerga, tot nu ajung nicăieri, oricât aș striga, tot nu mă aude nimeni. Mi-ai dat tăcerea asta ca să-mi recapitulez trecerea prin această lume, Paula, ca să mă reîntorc la trecutul cel adevărat și la cel fantastic, să recuperez amintirile pe care ceilalți le-au uitat, să-mi amintesc ceea ce nu s-a petrecut nicicând și ceea ce se va întâmpla poate cândva. Absentă, mută și paralizată, tu mi-ești ghid.”

„Gândurile mele se rotesc într-un vârtej permanent, în schimb, tu ești încremenită într-un prezent static, total străină de pierderile trecutului sau de prevestirile viitorului. Sunt speriată. …… Acum mă aflu într-o fundătură, nu văd nici o speranță și nu știu ce să fac cu frica asta.” 

Frică. Durere. Neputință. Furie. Nu le poți ascunde, nu le poți nega. Dar privești înainte. Trebuie! Isabel Allende – mama, femeia – o face. Pentru fiica ei. Pentru Paula o fac toți cei dragi: tatăl – îmbătrânit devreme – , fratele – prietenul complice din copilărie și adolescență, soțul – marea iubire, dar și toți ceilalți, rude, prieteni, colegi. 

„Nu vreau să rămân prizonieră în propriul meu corp. Scăpată de el, voi putea fi mai aproape de cei pe care îi iubesc, chiar dacă s-ar afla la capătul lumii. E greu să vă vorbesc despre iubirile pe care le las, de sentimentele adânci care mă leagă de Ernesto, de părinții, fratele și bunicii mei. Știu că vă veți aminti de mine, cât timp o veți face, voi fi cu voi. ….. Vă rog să nu fiți triști, rămân cu voi toți, chiar mai aproape decât înainte. …… Vă iubesc mult, Paula.” 

Doamne, cutremurătoare cuvinte! Dureros de intense. Un rămas-bun sfâșietor. Un început și un final. O viață! 

O viață avem cu toții. Trăiți-o! Mâine, poate fi prea târziu. 

Cărțile autoarei Isabel Allende pot fi comandate pe elefant.ro, libris.ro, librarie.net, carturesti.ro, cartepedia.ro, dol.ro, librex.ro, emag.ro

Recenzii și prezentări cărți Isabel Allende

Recenzii și prezentări cărți Editura Humanitas