Povestea fetiței pierdute de Elena Ferrante, Editura Pandora M – recenzie

Povestea fetiței pierdute

(Storia della bambina perduta – 2014)

Elena Ferrante

Editura Pandora M

Traducere de: Cerasela Barbone

Nr. de pagini: 472

Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere italiene. A publicat şase cărţi, printre care Amore molesto şi I giorni dell’abbandono, descrisă ca „răvăşitoare” de către prestigiosul cotidian New York Times.

• Seria Prietena mea genială – L’amica geniale (The Neapolitan Novels)

1. Prietena mea genială – Editura Pandora M – My Brilliant Friend – 2011 – recenzia

2. Povestea noului nume – Editura Pandora M – The Story of a New Name – 2012 – recenzia

3. Cei care pleacă și cei ce rămân – Editura Pandora M – Those Who Leave and Those Who Stay – 2013 – recenzia

4. Povestea fetiței pierdute – Editura Pandora M – The Story of the Lost Child – 2014

„Una dintre cele mai mari romanciere contemporane” – The New York Times Book Review

Odată cu acest ultim volum remarcabil al Tetralogiei Napolitane, Elena Ferrante transformă povestea despre Lila şi Elena într-o epopee extraordinară care se întinde de-a lungul a şase decenii şi se constituie într-un portret al unui cartier, al unui oraş în tranziție şi al unei țări ce-şi croieşte drum cu greu prin prima jumătate a secolului XX. - The New York Times

În Povestea fetiței pierdute, Elena Lila au ajuns acum la vârsta maturității; amândouă au avut parte atât de împliniri, cât şi de eşecuri. Dincolo de toate, prietenia lor a rămas punctul în jurul căruia le gravitează viețile.
Au luptat să scape de cartierul sărăcăcios din Napoli în care au crescut. Elena s-a căsătorit, s-a mutat la Florența şi a publicat câteva cărți bine primite. În acest ultim volum al tetralogiei, asistând neputincioasă la disoluția lumii pe care şi-a creat-o, decide să se întoarcă la Napoli. Lila, de pe altă parte, n-a reuşit niciodată să se îndepărteze de oraşul copilăriei. A început o afacere de succes, dar asta a adus-o mai aproape de conflictele violente din sânul comunității măcinate de ură, şovinism şi agresivitate.
Cele două eroine se atrag, se resping, se influențează reciproc, se îndepărtează şi apoi se regăsesc, se invidiază şi se admiră la nesfârşit. Viața le supune la noi provocări, dar Lila şi Elena descoperă, fiecare în ea însăşi, dar şi în cealaltă, forța necesară pentru a merge mai departe.

Pe fundalul unui Napoli pe cât de seducător, pe atât de periculos şi al unei lumi aflate într-o transformare radicală, povestea prieteniei de o viață dintre cele două protagoniste este spusă cu un talent şi o sinceritate inegalabile. Cele patru volume constituie o saga impresionantă la care simți nevoia să te întorci şi care îți aduce noi revelații de fiecare dată.

Acest remarcabil ultim volum confirmă faptul că Tetralogia Napolitană este capodopera Elenei Ferrante. – Publishers Weekly

Romanele Tetralogiei Napolitane sunt construite pe mai multe planuri, iar Ferrante îmbină perfect felul de a povesti cu efectele stilistice cu totul speciale. – The Independent

Povestea fetiței pierdute este o încheiere strălucită a tetralogiei napolitane, o saga fascinantă ce se întinde de-a lungul a șase decenii, cu o acțiune foarte complexă, cu multe fire împletite și o galerie impresionantă de personaje.

Deși și în acest ultim volum accentul cade pe relația complicată dintre cele două femei, Elena și Lila, care sunt pe rând fie cele mai bune prietene fie rivale, avem de-a face cu multe evenimente și povești de viață, toate desfășurate pe fundalul unor mari transformări economice, sociale și politice.

Romanul este plin de forță, întocmai ca o carte clasică, autoarea dovedind un talent veritabil în a te captiva și absorbi în paginile cărții, de multe ori având senzația că iei parte la acțiune.

Personajele nu sunt doar bune sau doar rele, fiecare are lumini și umbre, calități și defecte. Nimeni nu e perfect, fiecare face greșeli mai mici sau mai mari la un moment dat, iar, pe de altă parte, până și personajele negative au părțile lor bune. De exemplu, Marcello Solara, temutul mafiot, dovedește o grijă surprinzătoare în momentul în care soacra lui, mama Elenei și a Elisei – soția lui, bolnavă de cancer, este internată în spital, transferând-o într-o clinică privată și asigurându-se că are parte de cele mai bune tratamente.

Și ultimul volum este scris tot la persoana întâi din perspectiva Elenei, care prezintă faptele așa cum au fost, cu multă sinceritate și acuratețe, fără să încerce să se pună într-o lumină favorabilă, astfel că ai impresia că citești o autobiografie veritabilă.

La sfârșitul celui de-al treilea volum, Cei care pleacă și cei ce rămân, Elena, în vârstă de treizeci și doi de ani în acel moment, s-a hotărât să-și părăsească soțul și să divorțeze pentru a se căsători cu Nino, marea ei dragoste încă de când era adolescentă, care promisese că va divorța și el, la rândul lui.

Reacția Lilei la aflarea veștii este vehementă, criticând-o dur pe Elena, numind-o ”cretină” și acuzând-o că nu îi pasă de răul pe care-l provoacă fiicelor ei. A fost picătura care a umplut paharul pentru Elena care, convinsă că Lila era pur și simplu geloasă pe ea, ținând cont de relația amoroasă pe care o avusese, la rândul ei, în trecut cu Nino, a întrerupt mai bine de doi ani orice comunicare cu ea.

Deși relația cu Nino debutează fermecător, cei doi petrecând momente pline de pasiune împreună și purtând conversații lungi și interesante, cu ocazia unei conferințe desfășurate în Franța, la Montpellier, unde Nino participa ca invitat, curând încep să apară mici fisuri în aura plină de fericire, Elena simțind ghimpii geloziei observând cât de seducător se purta Nino cu femeile.  Însă, mult prea îndrăgostită de el, Elena se autoliniștește, considerând că acesta era felul lui natural de a fi, revărsându-și farmecul cu dărnicie și fără părtinire asupra tuturor femeilor.

Întorși acasă, Elena trebuie să facă față certurilor aprinse cu Pietro, care refuza ideea divorțului. Pentru a o convinge pe Elena să se răzgândească, Pietro apelează la o armă redutabilă, chemând-o pe soacra lui să-i împace. Întâlnirea celor trei este de un puternic dramatism. Mama Elenei, încorsetată în tradiții și prejudecăți, nici nu poate concepe ideea ca fiica ei să se despartă de soțul ei, mai ales că prestigiul ei crescuse mult în cartier ca mamă a unei fiice ce se căsătorise atât de bine, intrând într-o familie de vază, astfel că, mai întâi, încearcă să o convingă cu vorba bună și argumente pentru ca mai apoi, văzând că nu are succes, să treacă la țipete, amenințări și lovituri, întocmai ca în mahala. Scena este complet memorabilă iar Pietro, ai cărui părinți erau profesori universitari, asista complet uluit și neajutorat la acea manifestare vulgară și zgomotoasă.

”Pietro s-a speriat. I-am văzut pe față, în ochi, lumea mea care se izbea de a lui. Cu siguranță, în toată viața lui, nu văzuse niciodată o astfel de scenă, cu atâtea urlete, cu reacții atât de necontrolate. În cădere, mama răsturnase un scaun, se prăbușise cu toată greutatea corpului. Acum, din cauza piciorului bolnav, se chinuia să se ridice, își agita un braț ca să se prindă de marginea mesei și să se tragă sus. Dar nu ceda, continua să urle la mine amenințări și jigniri. Nu s-a oprit nici măcar în momentul în care Pietro, înspăimântat, a ajutat-o cu brațul sănătos să se ridice. Ea, cu vocea sugrumată, furioasă și totodată sincer îndurerată, a gâfâit, cu ochii ieșiți din orbite: tu nu mai ești fiica mea, el e fiul meu, el, nici tatăl tău nu te mai vrea, nici frații tăi; de la fiul lui Sarratore să iei blenoragie și sifilis, cu ce am greșit eu s-ajung să văd o zi ca asta, oh, Doamne, Doamne, Doamne, vreau să mor imediat, vreau să mor acum. Era atât de copleșită de suferință, încât, lucru de necrezut pentru mine, a izbucnit în plâns.”

Din toată acea vizită halucinantă a ieșit totuși și un lucru bun. Pietro a fost copleșit de milă față de Elena, realizând pentru prima dată în ce mediu a crescut ea și și-a schimbat atitudinea față de ea, acceptând în sfârșit ideea divorțului amiabil.

”M-a liniștit doar faptul că, după puțin timp, Pietro a venit la ușă și a spus încet, cu o duioșie neașteptată: nu deschide, nu-ți cer să mă lași să intru; vreau doar să știi că nu-mi doream asta, e prea mult, nici măcar tu nu meriți asta.”

Au urmat doi ani relativ fericiți, timp în care fetele Elenei au stat la socrii ei, iar ea și-a promovat cărțile în lungi turnee, Nino însoțind-o în majoritatea. Cu o sinceritate brutală, Elena recunoaște stânjenită că în acea perioadă îl pusese pe Nino mai presus de orice, iubirea față de el depășind chiar iubirea față de propriile fiice…

”Profitam de fiecare ocazie ca să ies din Italia pe vremea aceea, mai ales dacă era posibil să fac asta împreună cu Nino. De exemplu, când mica editură germană care îmi publicase volumașul a organizat un turneu de promovare prin Germania de Vest și prin Austria, el și-a abandonat toate angajamentele și a devenit șoferul meu vesel și supus. Am călătorit în lung și în lat vreo cincisprezece zile, alunecând din peisaj în peisaj ca de-a lungul unor picturi în culori strălucitoare. Fiecare munte sau lac, sau oraș, sau monument intra în viața noastră de cuplu, devenind parte din plăcerea de a fi acolo, în acel moment, și ni se părea mereu o componentă rafinată a fericirii noastre.”

Bula ei de fericire s-a spart brusc când Lila, care insistase să reia legătura cu ea, a informat-o, cu satisfacție de altfel, că Nino nu se despărțise de Eleonora, soția lui, trăind mai departe cu ea și neinițiind nicio procedură de divorț.

Îndurerată, Elena încearcă să se despartă de Nino, în ciuda explicației lui că nu avusese încotro, întrucât soția lui amenințase că se sinucide dacă o părăsește. Din păcate, conviețuirea alături de socrii ei se dovedește a fi foarte dificilă, soacra ei, care îi ținuse partea în trecut în fața lui Pietro, informând-o că nu mai avea nicio obligație sau afecțiune față de ea, din momentul în care încălcase pactul nescris de a rămâne alături de fiul ei. Nemaisuportând tensiunile din casă, Elena își ia fiicele și pleacă la cumnata ei Mariarosa, dar și acolo o întâmplare tragică face imposibilă prelungirea șederii ei. Neavând pe moment altă alternativă, Elena acceptă propunerea lui Nino de a se muta împreună cu el și fiicele ei la Napoli, într-un apartament închiriat, insistând însă ca relația lor să rămână strict platonică. Dar farmecul irezistibil a lui Nino și faptul că lucrau împreună la o carte i-au slăbit rezistența și, în scurt timp, au devenit din nou iubiți.

Odată cu revenirea la orașul ei de origine, Elena și-a reluat legătura cu Lila care, nesperat, a ajutat-o să-și îmbunătățească relația cu fiicele ei, care se răciseră mult față de ea după perioada petrecută la bunici.

Cele două prietene rămân gravide în același timp, fiecare dând naștere unei fetițe – Elena lui Imma, iar Lila lui Tina. Întocmai ca mamele lor, cele două fetițe au devenit cele mai bune prietene, strâns legate una de alta, iar vechea rivalitate dintre mamele lor părea să fie prezentă și în cazul lor, deși aveau doar patru ani.

Între timp, Elena se lămurise de adevăratul caracter al lui Nino, realizând că vorbele Lilei prin care încercase să o prevină nu erau tocmai minciuni, scena ce a declanșat revelația fiind una șocantă, foarte descriptivă. Semnele existaseră de mult timp, dar dragostea e oarbă…

”Străinul avea trăsăturile lui Nino, dar nu era el. Era celălalt, cel născut după Ischia? Dar care? Cel care o lăsase gravidă pe Silvia? Amantul Mariarosei? Soțul Eleonorei, infidel și totuși foarte atașat de ea? Bărbatul căsătorit care-mi spusese mie, femeie căsătorită, că mă iubește, că mă vrea cu orice preț?”

Poți sta ani de zile alături de o persoană și totuși să nu-l cunoști cu adevărat. Degeaba încerca Elena să se agațe de Nino cel plin de iubire și duioșie, celelalte fațete ale lui îi întunecau viziunea, până când a acceptat în sfârșit că Nino era unul singur, superficial și lipsit de profunzime în sentimente, lucru pe care i l-a subliniat încă o dată Lila şi, de data aceasta, Elena chiar a crezut-o.

”- Uită-te la mine, a murmurat, știu că sunt rea că-ți spun aceste lucruri, dar el e cu mult mai rău decât mine. Are cea mai oribilă răutate, cea a superficialității.”

Un eveniment dramatic și bulversant, înconjurat de o aură de mister, se produce când fetițele celor două prietene aveau doar patru ani, consecințele acestuia punându-și amprenta pe destinul acestora în anii ce aveau să vină…

Următorii douăzeci de ani vor fi plini de întâmplări și întorsături de situații, multe destine vor fi frânte, iar altele vor urma o cu totul altă traiectorie decât te-ai fi așteptat…

Mi-aș fi dorit totuși să aflu în final ce s-a întâmplat, de fapt, cu fetița pierdută și cine a comandat anumite crime la un moment dat dar, ca și în viață, unele întrebări sunt menite să rămână veșnic fără răspuns…

Ajunsă la sfârșitul seriei, am simțit că am făcut o lungă călătorie alături de cele două prietene, care m-a consumat, m-a emoționat, m-a provocat să-mi pun întrebări.

Această fascinantă epopee poate fi considerată și un elogiu adus feminității – plină de forță și de sensibilitate, în același timp. Eroinele sunt puternice, neînfricate, reușesc să depășească momentele de cumpănă ale vieții, reînviind din propria cenușă de mai multe ori.  Relația dintre cele două prietene este deosebit de complexă, se sprijină, se critică, se ceartă, se admiră și se invidiază, fiecare dintre ele potențând-o pe cealălaltă, ajutând-o să se redescopere și să evolueze, iar și iar…

Cărțile autoarei Elena Ferrante pot fi comandate pe libris.ro, elefant.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro, librex.ro, librarie.net

Am menționat cartea în Top 10 cărți pline de forță scrise de femei

Recenzii cărți Elena Ferrante

Cărțile apărute la Editura Pandora M se pot comanda pe elefant.ro, libris.ro, librarie.net, carturesti.ro, cartepedia.ro, librariadelfin.ro, dol.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Pandora M