Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor de Cristina Campos, Editura Trei – fragment în avanpremieră

Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor

(Pan de limón con semillas de amapola -2016)

Cristina Campos

Editura Trei

Colecția Fiction Connection

Data apariție: aprilie 2025

Nr. pagini: 448

Limba originală: spaniolă

Traducere: Ana-Maria Tamaș

ROMAN ECRANIZAT ÎN 2021 ÎN REGIA LUI BENITO ZAMBRANO

Cristina Campos s-a născut la Barcelona, în 1975, și a obținut licența în științe umaniste la Universidad Autónoma de Barcelona. Și-a continuat studiile la Ruprecht- Karls-Universität din Heidelberg și a lucrat în calitate de coordonator al Festivalului Internațional de Film din acest oraș. După ce s-a întors în Spania, și-a început cariera ca director de casting, îmbinând profesia cu scrisul. Povestea florilor de mac de pe insula lămâilor este romanul său de debut. S-a vândut în peste 250 000 de exemplare și a fost tradus în zece limbi, iar adaptarea sa cinematografică s-a bucurat de un mare succes. La Editura Trei, de aceeași autoare, a mai apărut Povești cu femei măritate (Historias de mujeres casadas), roman finalist al Premiului Planeta în 2022.

În iarna anului 2010, într-un orășel de pe insula Mallorca, Anna și Marina, două surori despărțite în tinerețe, se reîntâlnesc pentru a vinde brutăria moștenită de la o femeie misterioasă pe care cred că nu o cunosc. Sunt două femei cu vieți foarte diferite. Anna abia dacă a pus piciorul în afara insulei și este încă măritată cu un bărbat pe care nu-l mai iubește. Marina călătorește prin lume lucrând ca medic voluntar pentru o organizație umanitară. În încercarea de a descifra taina moștenirii, rănile adânci ale trecutului sunt răscolite, umbrele conflictelor de mult uitate revin, iar anii destrămați în tăceri și regrete își torc povestea cu amintiri și noi începuturi.

Deschizând vechiul cuptor cu lemne, mirosul de pâine proaspăt coaptă i-a mângâiat sufletul Marinei. A închis ochii și a inspirat încet. Mirosul copilăriei. Mirosul de acasă.

„Cred că romanul a anticipat acest moment de emancipare feminină pe care îl trăim. Este o călătorie foarte interesantă a două surori, o călătorie de căutare, de schimbare, de recunoaștere… de maturizare, până la urmă. Personajele trec prin mari transformări, pentru că spectatorul merită așa ceva: să-i spunem povești interesante, care să-i schimbe viața.“ – Benito Zambrano

„Cristina Campos ne cucerește cu o narațiune de o mare frumusețe și o poveste extrem de captivantă, plină de sentimente și dorințe care se zbat să iasă la suprafață. Intriga romanului ne poartă într-un carusel al emoțiilor, care ne vor copleși pe măsură ce dăm paginile. Este o poveste în care palpită iubirea, dezamăgirea, trădările și loialitatea, pasiunea, frivolitatea, mari conflicte și mici doze de mister.“ – Todo literatura

Fragment în avanpremieră:

7. Viața mea fără tine și o bucată de pâine

PÂINE SIMPLĂ FĂRĂ FRĂMÂNTARE

INGREDIENTE:

500 g făină de grâu

300 ml apă

5 g drojdie uscată

3 g sare

10 ml ulei de măsline

MOD DE PREPARARE:

Puneți toate ingredientele într‑un castron. Amestecați bine cu o spatulă. Acoperiți cu o cârpă și lăsați aluatul să se odihnească toată noaptea. Dacă aluatul este puțin li­chid când dați cârpa laoparte, adăugați făină până obțineți textura potrivită. Răsuciți aluatul de mai multe ori pentru a‑i da forma dorită. Preîncălziți cuptorul și coaceți aluatul 40 de minute la 220 ºC. Scoateți‑l. Întoarceți pâinea astfel încât partea de jos să fie orientată în sus și băgați‑o din nou în cuptor zece minute. Când scoateți pâinea, bateți‑o ușor — dacă sună a gol, înseamnă că e coaptă.

                                                           ***

Kaleb îi aștepta cu brațele deschise la aeroport. Când i‑a văzut apărând, s‑a năpustit asupra amândurora. Întotdeauna avea cuvinte frumoase pentru voluntarii lui preferați. Nu a lăsat‑o pe Marina să‑și care rucsacul. I l‑a luat de pe umeri și s‑au îndreptat spre mașină. Imediat i‑a pus la curent cu tot ce se întâmplase în lipsa lor. Aritz și Ona se întorseseră la Mundaka, iar Manolo și franțuzoaica fandosită împărțiseră aceeași cameră în cele trei luni în care locuiseră în casa MFF. Samala devenise bunică pentru a zecea oară… Marina privea pe geamul prăfuit al jeepului agitatul oraș Addis Abeba. Peisajul pestriț pe care îl cunoștea atât de bine. Făcuse aceeași călătorie cu nouă luni în urmă, cu un copil în brațe. Oare ce‑o fi făcând Naomi? Poate că avusese noroc și se afla în brațele unei mame adoptive. Sau poate că nu.

                                                           ***

— Arribes tard[1], a spus Catalina, aruncând un chibrit spre lemnul de migdal din cuptor.

[1] „Ai întârziat.“ (N.t.)

Anna și‑a privit ceasul de mână, care arăta 5:31. Un minut întârziere. Nu a răspuns și și‑a pus șorțul… A fost greu să‑l convingă pe Armando să o lase să se ducă să lucreze ca brutăreasă, pentru simplul motiv că brutăria aparținea surorii sale. Armando a amenințat că îi va tăia renta lunară, pe care o redusese deja la cinci sute de euro. Dacă începea să câștige un salariu, nu avea de ce să‑i mai dea vreun ban. Anna și‑a făcut din nou curaj. „Fă ce tre­buie să faci, Armando. Nu‑mi pasă. Dar nu am de gând să mai zbor din nou în Elveția.“ Și cu aceste cuvinte, Anna a ieșit din casă la vârsta de aproape cincizeci de ani spre primul său loc de muncă.

— Cati… las‑o mai ușor, a spus Úrsula intrând în brutărie.

A urmat rutina obișnuită, frământatul, dospirea și coptul…

Era septembrie, iar brutăria revenea treptat la tihna și la orarul de iarnă de la 7 la 14. Din clopotniță s‑a auzit cum bate de ora 13.

— Chiar crezi că poți rămâne singură? a întrebat‑o Catalina morocănoasă pe Anna.

— Ai încredere în mine, Catalina dragă… nu‑i greu să socotești pe degete.

Bolborosind ceva în dialectul mallorquin, Catalina a ieșit pe ușă. O prefera pe Marina… ăsta‑i adevărul.

Când Anna a rămas singură să aibă grijă de brutărie, nu s‑a putut abține să nu zâmbească.

Nu s‑a gândit prea mult la responsabilitatea profe­sională pe care o avea pentru prima dată în viața ei, dar observa că se simțea bine. Așa de simplu. A curățat inte­riorul cuptorului de lemne, temeinic, așa cum o învățase Catalina. După ce a terminat de curățat cuptorul, a ieșit să se așeze pe bancă. Niebla, ca întotdeauna, stătea întinsă cât era de lungă la soare. Úrsula avea din nou grijă de ea. Cățeaua s‑a ridicat și și‑a pus botul pe bancă. Anna s‑a uitat la bătrâna cățea, plină mereu de bale, și cu degetul arătător și puțin dezgustată a scărpinat‑o pe ureche.

                                                            ***

Marina nu‑și mai amintea cât de repede se scurgeau zilele în Africa. Munca era atât de intensă încât te cufun­dai într‑o stare în care orele treceau precum secundele. Putea să aibă grijă de o sută de femei și copii pe zi. În ciuda unor zile de lucru de nouă ore, nu putea să se ducă acasă fără să‑i vadă pe toți cei care veneau. Erau femei care așteptau acolo fără să se plângă până la șase ore, plimbându‑se în sus și în jos cu copiii lor. Și din nou au început nopțile în care dormea puțin… căutând soluții imposibile pentru boala iubitului său popor etiopian.

După șapte zile a sosit duminica, prima ei zi de odihnă.

                                                           ***

— Ăsta nu e drumul spre orfelinat? a întrebat Marina, uitându‑se la lanurile de cereale pe care credea că le vă­zuse cu nouă luni în urmă.

— Da, cred că da.

— Poate că Naomi e încă acolo.

— Să mergem dacă vrei.

Au mers cinci minute până când au găsit cocioaba roz unde o lăsaseră pe fetiță. S‑au apropiat de ușa din față. Ca și data trecută, era pe jumătate deschisă. Marina a ciocănit și a băgat capul înăuntru.

— Ëndemën aderu, a spus ea cu glas tare.

Imediat, a venit femeia cu ochi blânzi, cu un nou‑născut în brațe pe care îl hrănea cu biberonul.

— Bună ziua, a răspuns femeia etiopiană în engleză.

Marina a recunoscut‑o.

— Îți amintești de noi?

Ea i‑a privit o secundă în tăcere. Nu veneau mulți oameni albi la orfelinat. Părinții adoptivi mergeau la cen­trele de plasament de stat ca să ia copii.

— Da, îmi amintesc… Ai adus‑o pe Naomi, nu‑i așa?

— Da.

Bebelușul din brațele ei a început să plângă.

— Mai e aici?

— Da… Acolo unde ai lăsat‑o. În același pătuț. Du‑te să o vezi. O să încerc să adorm copilul ăsta care tocmai a sosit.

Marina și Mathias au străbătut coridorul îngust. În dormitoare, mai multe îngrijitoare hrăneau cu biberonul copiii orfani. Marina și‑a dorit inconștient ca Naomi să o recunoască când a ajuns la pătuțul din fier.

Naomi, așezată în fund, strângea cu mânuțele barele de fier, privind spre ușa de la ieșire, pe unde pătrundea lumina.

— Bună, scumpete, i‑a spus Marina tandru, apropi­indu‑se.

Naomi nu și‑a ridicat privirea și nici nu s‑a mișcat. Stătea în continuare cu privirea fixată pe lumina soarelui care pătrundea pe ușă. Marina a întins brațele spre ea și a ridicat‑o din leagăn.

— Bună, Naomi, a repetat cu voce blândă.

Fetița și‑a înfășurat picioarele în jurul taliei Marinei. În tăcere, fără să scoată niciun sunet. Fără să se uite la ea.

— Hallo, schönes Mädchen[1], i‑a spus Mathias, mângâ­indu‑i obrazul.

Fiecare a continuat să îi vorbească pe limba lui, așa cum o făcuseră când copila intrase în viața lor. Dar Naomi nu părea să reacționeze la niciun cuvânt. Nu se uita la ei. Nu făcea niciun gest. Nimic.

Îngrijitoarea a trecut prin spatele lor.

— Vrei s‑o hrănești cu biberonul?

— Da. Mi‑ar plăcea.

I‑a dat una dintre cele patru sticle pe care le avea în mână.

— Pot s‑o hrănesc afară?

Au ieșit toți trei și s‑au așezat pe o bancă de fier din fața cocioabei.

Naomi a deschis gura larg, așteptând mica doză de lapte pe care o primea în fiecare dimineață. Fără să‑și intersecteze nici măcar o secundă privirea cu a Marinei. Nici măcar când i‑a pus tetina în gură nu a privit‑o. Și‑a băut laptele încet, învățase să o facă fără să se grăbească. Nu era doar hrana de care avea nevoie, ci reprezenta și cele câteva minute pe zi în care o altă ființă umană îi atingea trupul. În mod inconștient, învățase să sugă în­cet, pentru că doar zăbrelele pătuțului o așteptau până la următoarea masă.

— Naomi, a șoptit Marina.

— E ciudat că nu reacționează. Poate că nu aude? a în­trebat Mathias.

Ba auzea și nu era deloc ciudat. Nimeni nu se uita la copiii aceia și ei nu se uitau la nimeni. Îngrijitoarele nu le puteau acorda timpul pe care și‑l doreau și îi hrăneau cu biberonul dintr‑o necesitate vitală și fără să le acorde timpul și afecțiunea de care orice ființă umană are nevoie când crește.

— Mă duc la o plimbare cu ea. Te superi dacă merg sin­gură? l‑a întrebat Marina pe Mathias.

[1] „Bună, fetiță frumoasă“ (în germ. în orig.) (N.t.).

Marina s‑a ridicat și a așezat‑o pe Naomi pe piept. A mângâiat‑o pe spate ca s‑o facă să râgâie și a pornit să se plimbe pe drumul pe care veniseră. Au mers amân­două; probabil că Naomi nu se îndepărtase niciodată atât de mult de porțile orfelinatului. Marina a observat cum fetița își sprijinea capul pe umărul ei și a continuat să meargă cu ea până ce au ajuns la câmpul de cereale. S‑a oprit și și‑a amintit cuvintele Laurei: „Copiii, chiar și cei nou‑născuți, trebuie să audă sunetul vocii unui adult pe un ton blând. Se obișnuiesc cu timbrul acelei voci; să audă același ton în fiecare zi le oferă siguranță și o stare de bine. Trebuie să vorbești cu ei despre orice“.

— Știi, Naomi, acolo unde m‑am născut eu, în Mallorca, avem și noi câmpuri de cereale, la fel cu cel pe care îl vedem în fața noastră, dar nu sunt câmpuri de teff, sunt câmpuri de grâu… și uneori, lângă grâu, cresc niște flori roșii frumoase, sălbatice, de un roșu foarte intens, se nu­mesc maci.

ROMAN ECRANIZAT ÎN 2021 ÎN REGIA LUI BENITO ZAMBRANO

Trailer film:

Cărțile apărute la Editura Trei se pot comanda pe edituratrei.ro, librex.ro, libris.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro, elefant.ro, dol.ro