Sâmbăta în care totul s-a schimbat de Sophie Van Llewyn, Editura Litera – recenzie

Sâmbăta în care totul s-a schimbat

(Bottled Food – 2018)

Nr. pagini: 208

Anii ’70, într-un oraș din România. Alina și Liviu sunt ghizi și însoțesc grupuri de turiști germani. Pe lângă stânjeneala cu care dau răspunsuri automate la întrebări incomode privind restricțiile și privațiunile în care trăiesc românii, au avantajul de a primi unele mici „atenții“: câte o ciocolată sau câte un pachet de țigări din Occident. Visul Alinei – o pereche de blugi Levi’s. După ce se căsătoresc, viața lor devine, ca a multor altora, o echilibristică printre lipsuri și frustrări, suspiciuni și acuzații din partea Securității, visuri care se tot îndepărtează, relații de familie compromise de modurile diverse în care rudele s-au adaptat regimului comunist. Când situația devine greu de suportat și norii negri se adună tot mai amenințători, pentru Alina și Liviu rămâne o singură cale de scăpare: să părăsească definitiv țara. Ușor de zis, dar greu, aproape imposibil de făcut.

Sâmbăta în care totul s-a schimbat este un roman scurt și alert, politic, dar și psihologic, cu personaje de care te atașezi instantaneu și replici extrem de originale, dar și cu un neașteptat realism magic care punctează drama și destinele.

”În fața blocului lor așteaptă doi bărbați în costume gri, deși afară este vară. Când bărbații fac câțiva pași spre ei, Alina simte cum inima îi bate mai tare, zvâcnindu-i în urechi.

– Nu, el nu a facut nimic, tovarășă. Trebuie numai să răspundă la câteva întrebări. Avem motive să credem că fratele soțului dumitale nu se va mai întoarce niciodată din Franța.

Totul s-a schimbat.”

,,Este ceva în felul în care ne învârtim unul în jurul altuia seara, târziu, cum ne şoptim la ureche, cum adunăm resturile sărbătorii noastre. Este ceva în felul în care zâmbim și ne ținem de mână, în care dăm tare televizorul, radioul, lăsăm apa să curgă, ca să-i zăpăcim pe oamenii care ne-au umplut viața cu microfoane și să putem să ne facem planuri despre viitorul nostru minunat. Este ceva în felul în care speranța se furișează pe la spatele nostru, ne pune palmele la ochi și ne lasă zâmbitori, dar orbi în privința viitorului. Și ne ferim amândoi să-i rostim numele, de teamă să nu dispară. Este ceva în felul în care ne ținem noaptea în brațe, ca niște pasageri refugiați de pe un vapor, ca în vara aceea când marea ne mângâia degetele de la picioare, ca prima dată când ne-am cunoscut. Este ceva în felul în care ne spunem «Vom reuși, vom reuși, vom reuși», care răsună în urechile noastre ca o muzică.”

,,Te rog să mă faci copil din nou. Adolescentă. Studentă. O fată care nu și-a pierdut tatăl, nici părerile romantice despre lume, sărăcie, bunătate și dragoste părintească.

Te rog să mă faci să nu mai fiu adultă. Te rog să nu mă lași de izbeliște.”