Și copiii copiilor lor de Nicolas Mathieu, Editura ART, Colecția Musai – recenzie

Și copiii copiilor lor

(Leurs enfants après eux – 2018)

Nicolas Mathieu

Editura ART

Colecția Musai

Traducere din limba franceză de Cristian Fulaș

Nr. de pagini: 568

An apariție: 2021

Nicolas Mathieu s-a născut în anul 1978 în Épinal, Franța. După ce și-a finalizat masteratul de istorie și studii de film la Universitatea din Metz, a lucrat în diverse sectoare culturale și de media. În 2014, a debutat cu romanul Aux animaux la guerre, pentru care a primit premiile Prix Erckmann-Chatrian (2014) și Prix Mystère de la critique (2015). În 2018, Și copiii copiilor lor, cel de-al doilea roman al său, a câștigat prestigiosul premiu literar francez Goncourt. În prezent, Mathieu locuiește în Nancy.

„Și copiii copiilor lor ”, de Nicolas Mathieu este un roman care mustește de nostalgie, pe care o emană prin toți porii, alcătuind un fel de vapori care, odată inspirați de cititor, îl transportă pe acesta nu numai în orașul fictiv francez Heillange, în anii ’90, dar poate în propria adolescență din acei ani, sau, dacă e mai în vârstă de atât, într-o vreme a unei maturități aflate sub semnul schimbărilor.

Heillange, orașul industrial înfățișat în carte, ar putea fi foarte bine Hayange, un oraș aflat în nord-estul Franței, aproape de granița cu Luxemburg, lucru adeseori amintit în carte. Protagoniștii sunt doi tineri care în 1992, la începutul desfășurării acțiunii, au în jur de 14 ani. Anthony este fiul unui muncitor disponibilizat de la uzină, Patrick Casati, un om cu înclinații către violență și alcool. Hélène, mama lui Anthony, este contabilă, iar în trecut era, alături de sora ei Irène, una dintre fetele din oraș cu succes la sexul opus. Totuși, așa cum se întâmplă adeseori, ea l-a ales pe Patrick, cu care are o relație matrimonială destul de zbuciumată. Așadar, aparțin păturii mai de jos a clasei de mijloc franceze, undeva la limita sărăciei, dar nu îndeajuns încât să intre în categoriile aflate sub această limită.

Tot pe acolo, însă puțin mai jos situat se află celălalt protagonist, Hacine, fiul unor imigranți marocani. Tatăl acestuia a muncit ani de zile în uzină, alături de Patrick și mulți alții din regiune, francezi și magrebieni deopotrivă, trecuți prin aproape aceleași experiențe, chiar dacă perspectivele lor erau diferite. Hacine are gașca lui de băiețași puși pe rele, care încearcă să iasă din sărăcie, dar pe căi ilicite.

Învârtindu-se mai mult sau mai puțin prin același mediu, era cumva firesc ca drumurile celor doi să se întâlnească. Conflictul apare în momentul în care Anthony, la insistențele vărului său, ia fără permisiunea tatălui motocicleta acestuia pentru a merge la o petrecere mai fițoasă unde fuseseră invitați, la care petrecere apare nimeni altul decât Hacine, cu aerele lui șmecherești, și îi fură motocicleta. Acest eveniment produce o serie de reacții în lanț în viețile celor doi adolescenți.

Printre personajele importante ale cărții se mai numără  Stephanie și Clemence, două adolescente situate mai sus pe scara socială decât Anthony. În lumea relativ mică a unui orășel de provincie, clasele se amestecă adeseori, mai ales când vorbim de adolescenți. Fetele nu sunt deloc naive, știu ce vor și se joacă cu băieții precum pisicile cu șoarecii. Ele știu prea bine de ce sunt în stare acești băieți răi, în aparență. Lumile lor se intersectează la tot pasul, depinde doar de ei (și de ele) ca să rămână interconectate.

Avem în față un roman al devenirii, atât pentru cei doi băieți, cât și pentru fete. Se vorbește despre șansele pe care le au acești adolescenți aflați atât de aproape de periferia societății, încât cei care nu s-au aflat niciodată în acest tip de mediu nici nu îi pot înțelege. Aspru judecați de cei aflați în afara lumii lor, judecați ceva mai blând de cei care nu sunt străini de ea, dar care au reușit să depășească anumite limitări, mai bine înțeleși, dar lăsați mai mereu în urmă. O lume marcată de șomaj, de alcoolism, de droguri, de violență domestică și generalizată, de permanenta luptă a zilei de mâine. Dacă anii ’50 sau ’60 au fost atât de diferiți în vestul Europei față de est, iată că în anii ’90 lucrurile s-au mai nivelat, pe alocuri. Pe de altă parte, francezii se confruntau de mult cu acest fenomen al migrației, pe care noi l-am perceput atâta vreme doar din postura de emigranți și iată, ajungem acum să-l percepem, treptat, și din punctul de vedere al oamenilor locului. Decalajul de dezvoltare la acel moment este însă evident. Culmea, aceasta nu-i ajută prea mult pe cei din Heillange, care par a se roti într-un perpetuum mobile din care nu e rost de evadare, de unde și semnificația titlului.

Cartea e împărțită în patru părți, fiecare marcând un moment de referință din viețile adolescenților, din 1992 până în 1998. De fiecare dată, chiar dacă la distanță de câțiva ani, acțiunea e surprinsă în același moment – vara, în preajma datei de 14 Iulie, perioada vacanțelor de vară pentru adolescenți și prilej de melancolie pentru cei ieșiți de pe băncile școlii pentru a-și găsi un drum în viață.

Stilul este foarte cursiv, fără multe înflorituri, micile floricele stilistice apărând pentru a puncta exact acele momente în care personajele se simt cuprinse de nostalgia văii, a acestui spațiu atât de familiar, din care doresc să evadeze, dar de care se simt, până la urmă, legați.

Mi-a plăcut modul în care autorul a reușit să ocolească cu iscusință clișeele, atât în conturarea personajelor, cât și în desfășurarea acțiunii, iar finalul nu a dezamăgit nici el. A păstrat bine balanța între dramă și nepăsare, atât de specifică vârstei, dar și lumii întregi căreia îi aparțin eroii cărții. Aceștia nu sunt liceenii frumoși și bogați din Beverly Hills 90210, atât de admirați de ei, dar și de noi, la acea vreme. Totuși, autorul îi îmbracă în aura de frumusețe specifică vârstei, una care trece dincolo de un ochi căzut, de acnee, de corpuri care nu se încadrează în categoria fotomodel. E acea vitalitate, toată acea energie care, ulterior, îi părăsește pe oameni, așa cum se întâmplă, în cele din urmă, și cu Hélène, mama lui Anthony. Hélène e însă o supraviețuitoare, autorul marcând cumva un ascendent pe care aceste femei chinuite îl au asupra soților abrutizați de o viață grea și fără perspective. Ele reușesc să meargă înainte, să găsească alte preocupări, alte activități, să se reinventeze într-o oarecare măsură.

Și copiii copiilor lor. Ai cui? Ai oamenilor din orășelele de provincie, din zona periferică, a celor blocați într-o zonă care nu e nici iad, nici rai, ci un soi de purgatoriu moștenit din generație în generație, nelipsit însă de o boemă a sa.

„Hacine era sfâșiat în două. Pe de o parte, era recunoscător, bineînțeles. Oamenii ăia-l adoptaseră. Totuși le detesta apucăturile, modul de viață. Orarul absolut inflexibil al meselor, la prânz, ora șapte. Felul lor de a contabiliza totul, de a raționa, de a felia zilele, la fel feliile de tort. Tatăl care-și desfăcea nasturii la masă. Ideile lor despre orice, simple, cinstite, idei de fraieri eterni. Această integritate mulțumită care-i lăsa mereu cu gurile căscate în fața mersului lumii. Cele trei sau patru idei de bază pe care le aveau din școala primară nu-i ajutau deloc să înțeleagă evenimentele, politica, piața muncii, rezultatele trucate ale Eurovisionului sau afacerea Credit Lyonnais. În aceste privințe nu puteau decât să se scandalizeze vag, să spună nu e normal, nu e posibil, nu e uman. Cele trei replici care, pentru ei, tranșau toate chestiunile sau aproape toate. Și totuși, în timp ce viața le contrazicea fără încetare pronosticurile, le înșela speranțele, îi înșela repetitiv, își apărau cu vitejie principiile dintotdeauna. Continuau să-și respecte șefii, să creadă ce povestea televizorul, se entuziasmau când trebuia și se indignau la comandă. Își plăteau impozitele, patinau, iubeau castelele de pe valea Loirei și Turul Franței și cumpărau mașini franțuzești.”

Cartea Și copiii copiilor lor de Nicolas Mathieu poate fi comandată de pe libris.ro 

Recenzii și prezentări Editura Art