Simfonia semnelor de Adriana Săftoiu, Editura Trei – recenzie

Simfonia semnelor

Adriana Săftoiu

Editura Trei

An aparitie: 2022

Nr. pagini: 272

Adriana Săftoiu a absolvit în 1993 Facultatea de Litere a Universității București, secția română-spaniolă. Între 1993 și 1998, a lucrat ca jurnalist la agențiile de presă ROMPRES și Mediafax, iar din 1998 a intrat în politică, fiind pe rând secretar de stat, purtător de cuvânt al Guvernului, director de cabinet al ministrului transporturilor, Traian Băsescu (2000-2001) și director al biroului de presă al PD. În 2004, a fost aleasă deputat de București pe listele Alianței PNL-PD, poziție din care a demisionat când a fost numită în funcția de consilier prezidențial și purtător de cuvânt al Președintelui României Traian Băsescu, poziție din care a demisionat în 2007. În 2008, s-a înscris în PNL și a fost aleasă deputat, fiind membră în Comisia pentru învățământ, știință, tineret și sport a Camerei Deputaților. Și-a dat demisia în 2012 din Camera Deputaților, fiind singurul deputat PNL care a demisionat, în solidaritate cu cetățenii care protestau împotriva situației de atunci, cerând alegeri anticipate. În legislatura 2016-2020, a lucrat în Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale. A publicat cărțile Vocile puterii (2007), Jurnal de campanie (2009) – ambele apărute la Editura Trei – și Cronică de Cotroceni (2015).

„Cartea de față m-a surprins prin temeinicie, simț al răspunderii, dedicație comunitară. Cine are urechi de auzit să audă! Cine nu, să citească!”  – Andrei Pleșu

„De fiecare dată când aud îndemnul de a fi toleranți față de persoanele din grupuri vulnerabile sau diferite de majoritate, primul impuls e să mă ridic în picioare și să protestez. Tolerant în mintea multora înseamnă ceva de bine, sufletist, empatic. Nicidecum. Toleranța e o formă de dispreț pasiv, un refuz drapat într-o politețe impusă de reguli sociale minimale de a interacționa cu respectivele persoane, cu cauza și efectul pentru care cel din apropierea ta e altfel. Pot să tratez cu toleranță un prost, un neisprăvit, dar nicidecum o persoană diferită de mine din cauza unei dizabilități sau apartenențe la un alt grup decât cel din care fac eu parte” – Adriana Săftoiu

„Cu Simfonia semnelor, Adriana Săftoiu ne ia de mână și ne invită într-o cameră obscură: legați la ochi, pentru că nu știm aproape nimic despre semenii noștri surzi, și fără să auzim decât vocea autoarei care dă glas celor care vorbesc în limbajul semnelor. La început, o astfel de experiență poate părea neplăcută. Ai prefera să rămâi în lumea confortabilă în care îți imaginezi că auzi și vezi tot. Dacă, însă, îți faci curaj și intri, vei vedea cum, rând pe rând, defilează prin fața ta personaje afectate de surditate și, cu ele, poveștile lor, pe care autoarea, în anii petrecuți la Comisia pentru drepturile omului, meticulos le-a documentat. Nu descoperim doar cum arată lumea celor cu deficiențe de auz – cei „afectați de slăbiciunea statului”, cum chirurgical, dar și poetic îi numește autoarea –, ci, odată ce intrăm în această lume, înțelegem și orbirea societății față de cei care nu sunt ca noi, nu vorbesc aceeași limbă și nu aud aceleași lucruri, în liniștea indiferentă care-i înconjoară”  – Cecilia Ștefănescu

„Îngăduit să-mi fie un calambur cât se poate de serios: Adriana Săftoiu e singurul politician român care n-a rămas surd la problemele surzilor. Ceea ce mi se pare admirabil e că nicio miză personală nu o mână în această bătălie desfășurată pe două fronturi: cel legal, în parlament, și cel al mentalităților, în viața de zi cu zi. O luptă de uzură, în care trebuie să te înarmezi cu răbdare. Parcurgând aceste pagini, cititorul se va trezi pendulând între rușine și admirație. Rușine, pentru indiferența de care-a dat până acum dovadă față de acest întreg univers al tăcerii, dar și admirație pentru nenumăratele exemple de surzi care-și poartă crucea nu doar cu grație, ci chiar cu mândrie. Sunt lecții de viață pentru noi toți: de multe ori suntem surzi și orbi la problemele altora pentru că suntem surzi și orbi la problemele personale” – Alin Fumurescu

Simfonia semnelor de Adriana Saftoiu a fost, prin esența sa, o lectură uluitoare, dar tristă și dureroasă prin mesajul transmis dincolo de cuvinte. La finalul cărții m-am simțit  precum un copil naiv și un adult neștiutor și rușinat deopotrivă pentru propria ignoranță. Prin cuvinte simple și, totuși, tăioase, autoarea mi-a oferit o lecție de viață, una a modestiei, dar și a conștientizării unei lumi prezente, lăsată însă în umbră și, de cele mai multe ori, în nepăsare, o lume tăcută, dar plină de profunzime, cea formată de comunitatea surzilor.

Între anii 2016 – 2020 Adriana Săftoiu a activat în Comisia pentru Drepturile Omului, perioadă în care a avut șansa să cunoască persoane din diferite categorii socio-culturale, dar nu numai. Astfel, la poarta Comisiei, dar mai ales a inimii și conștiinței sale, fără să înțeleagă acest lucru la început, au ajuns și oameni din comunitatea surzilor, care își doreau cu ardoare, dar și durere, frustrare, să se facă auziți. Din păcate, strigătele lor tăcute erau, de multe ori, în van, iar cei din jur, nu îi puteau înțelege, atât din neștiință, neputință, dar și pentru că erau, de cele mai multe ori, surzi sau orbi la probleme semenilor din fața lor.

În Simfonia semnelor, autoarea ne prezintă o fărâmă din cugetul acestor oameni, aduce la suprafață atât lumina, cât și întunericul din sufletul lor, dar, mai presus de toate, ne prezintă greutățile cu care aceștia se confruntă și nedreptățile de care au parte, zi de zi, precum și lupta lor veșnică cu incapacitatea unui stat de a-i proteja, izolându-i, prin indiferență, de ceilalți oameni. Dovada unei astfel de realități stă în mărturiile unor persoane cu deficiente de auz care au fost de acord să își deschidă sufletul în fața autoarei și, implicit, în fața cititorului, cu sinceritate și dorință vie de a ajunge la sufletele noastre. Oare sunt aceștia chiar atât de diferiți de noi ceilalți, auzitorii?

Oare de câte ori nu am trecut, de-a lungul timpului, copii sau adulți fiind, pe lângă persoane surde sau nu am auzit, în jurul nostru, strigându-se ”mutul” sau ”surdomutul”? 

Ceea ce deosebește persoana surdă de cea auzitoare este lipsa auzului. Pornind de la acest aspect persoana surdă își dezvoltă o lume nouă, una tăcută, alături însă de semne. Și, totuși, ei sunt ca noi! Un surd nu aude, dar simte. Nu aude, dar poate vorbi folosind însă limbajul semnelor ca mijloc de comunicare. De aceea, noțiunile mut, surdomut sunt greșite. Surzii au același aparat al vorbirii precum auzitorii, dar „nu pot controla sunetul prin ureche pentru că le lipsește capacitatea de a-și auzi propria voce.” De aici și dificultățile lor de a se descurca în afara mediului lor de viață, imposibilitatea de a se face înțeleși de ceilalți constituind un handicap și mai mare decât propria surditate. Dar, oare, câți dintre noi, auzitorii, am făcut eforturi să găsim o cale de comunicare cu surzii? Pentru aceştia, ieșirea în afara anturajului lor și încercările de a se descurca cu tot ce îi înconjoară reprezintă o luptă în sine, dar și un act de curaj.

Incapacitatea surzilor de a se face înțeleși ține și de tipul de surditate pe care aceștia o au. Surzii congenitali – surditatea congenitală reprezintă pierderea auzului chiar din timpul vieții intrauterine – nu pot face o conexiune între sunet și înțeles, de aceea trebuie învățați să vorbească. În schimb, cei cu surditate postlinguală, cea survenită în timpul vieții – statistic, aceștia sunt în număr mult mai mare – își amintesc cum se vorbește, dar nu își pot controla vorbirea. Toți surzii însă ,,comunică și gândesc în limba lor, cea a semnelor.” De altfel, întreaga cultură a surzilor se concentrează în jurul limbii semnelor, cea care are rolul de depozitar.

,,La fel ca în orice altă cultură, componentele culturii surzilor – cum ar fi tradițiile, valorile și criteriile de apreciere, istoria, obiceiurile, exprimarea artistică a sentimentelor – sunt depozitate cu ajutorul limbii semnelor pentru a fi transmise altor generații.”

Cu siguranță, am întâlnit sau am auzit de familii formate din surzi și auzitori! Astfel, nu este de mirare că în comunitatea surzilor există o relație, fragilă sau puternică, depinde de la familie la familie, de la un grup la altul, între surzi și auzitori, aceștia din urmă fiind însă cei care s-au născut într-o familie de surzi sau se identifică cu aceștia prin folosirea limbajului semnelor, dar și ca parte din viața lor culturală. Totuși, surzii au un simț puternic al propriei identități, moștenirea culturală, limba și experiența de viață fiind ceea ce îi leagă, elementul lor comun. În schimb, sunt reticenți în a-i accepta pe auzitorii din afara comunității lor, iar acest lucru este și din cauza auzitorilor. Pentru a forma o relație, comunicarea este esentială, iar ca un surd să poată comunica cu un auzitor, înseamnă ca acesta din urmă să aibă un minimum de cunoștințe de LSR – Limba Semnelor Române. Oare câți auzitori au astfel de cunoștințe? Sau doresc să învețe? Introducerea unor cursuri opționale de LSR în şcoli ar fi un prim pas în acest sens. Dar se dorește acest lucru de către auzitori? Paradoxal, copiii surzi şi cei auzitori comunică foarte bine, depăşesc bariera limbajului, inocența sufletească fiind, poate, una dintre explicații. Sau singura! Realitate dovedită, nu de statistici, ci de fapte!

Ar fi atât de multe de spus! Poate unii dintre voi sunteți familiarizați cu viața surzilor, greutățile întâmpinate de aceștia în societate, la școală, acasă, sunteți părtași, sub o formă sau alta, la frământările lor sufletești. Sau poate nu! Indiferent de cunoștințele voastre sau dispoziția sufletească, eu vă invit să pășiți cu încredere, ținuți de mâna invizibilă a Adrianei Săftoiu, în universul acestor oameni, unul încărcat de sinceritate, tristețe, durere, dar și frumusețe și căldură sufletească, să ascultați cu inima deschisă simfonia semnelor ce aduce iubire, lacrimă, încredere și speranță unor oameni ce-si trăiesc viața în liniște, dincolo de cuvinte. Scriitura simplă, dar plină de emoție, oferă o lectură facilă si, totuși, grea, iar designul și grafica aduc un plus de valoare cărții.

O carte de citit, lecții de viață pentru fiecare dintre noi, pentru azi, mâine, oricând!

 ,,Cum poate ajunge la un copil surd profund, cu o deficiență mintală ușoară, prin nestimulare, sintaxa frazei când el nu știe să denumească obiectele din clasă, legume, fructe, categorii uzuale de cuvinte?! Credeți-mă, ne prefacem că îi învățăm ceva, în fapt, ei copiază o lecție de pe tablă, din care, poate, înțeleg zece cuvinte.”

,,Numărul interpreților scade de la an la an. «Pentru surzi este o dramă. Le este rușine să recunoască că nu înțeleg ce citesc, semnează ca proștii orice le pui în față, nu se consultă sau nu iau cu ei un auzitor și, uite – așa, își pierd case, averi, ajung în niște situații de viață limită. Sunt ei orgolioși, dar legea nu ar trebui să le permită să meargă în instanțe fără interpret.»”

Cărțile apărute la Editura Trei se pot comanda pe edituratrei.ro, librex.ro, elefant.ro, libris.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro, dol.ro

Recenzii și prezentări cărți de nonficțiune

Recenzii și prezentări cărți autori români

Recenzii și prezentări cărți Editura Trei