Taina. Inceput de poveste de Cristina Mihaela Barbu – recenzie

Taina. Început de poveste

Cristina Mihaela Barbu

Editura Mircea cel Bătrân

An apariție: 2016

Nr. pagini: 253

Cine sunt?
Uneori adăpost. Alteori ploaie și vânt. Câteodată tac. De cele mai multe ori sunt vijelie, și în vorbe și în gesturi. Seara, târziu, scriu. Când mi-e frig, mi-e teamă! Când e soare, sunt umbra pe care o lasă pe pământ cei care mi-s dragi. Iubesc viața, iubesc oamenii, chiar și pe cei care au fost răi. Și ei m-au făcut să fiu eu, cea de acum. Și cei răi, și cei buni mi-au marcat drumul prin ”marea trecere”, și după cum spunea un om drag, nimic nu este întâmplător!.
Sunt o femeie obișnuită care în viață a avut și are mult. Oameni care mă iubesc, rătăciri, regăsiri, dureri, bucurii, nașteri, renașteri, veniri, plecări, îndoieli, întrebări, și câteodată răspunsuri. Și în fiecare moment am avut puterea de a trece prin toate scriind. Uneori cu lacrimi, alteori cu zâmbete, cu muriri și nemuriri. Sunt fiecare din acestea. Sunt fiecare clipă trăită și sunt ceea ce va urma. Sunt amintirile regăsite în sertarul meu cu fluturi. Și sunt visurile cu care îmi mobilez ceea ce va veni. Și cele cu care alunec noaptea în somn.
Toate amintirile așternute aici sunt ale mele. Cele din copilărie, cele trăite alături de părinți, de bunici. Povestea de dragoste nu îmi aparține. Este liantul care leagă amintirile. (Cristina Mihaela Barbu)

Universitar de certă vocaţie pedagogică în Craiova, la ,,Spiru Haret” (cu două licenţe la Universitatea din Bucureşti, în chimie – 1993 şi psihologie – 2007, plus o a treia, în marketing), din 2009 Doctor în Chimie Analitică, cercetător ştiinţific cu intuiţii irefragabile, dar – mai presus de acestea – intelectual rasat şi scriitor cu talent incontestabil, bine cultivat, Doamna Cristina Mihaela Barbu ne oferă bucuria lecturii unui roman insolit: ”Taina, început de poveste…”

”În floarea vârstei sale biologice fiind, cea mai frumoasă dintre vârstele de 24 de carate dăruite de Dumnezeu omului -, Doamna Cristina Mihaela Barbu debutează editorial fără şovăire, cu un volum remarcabil, demn de toată preţuirea: ,,Taina, început de poveste…”, care-i atestă maturitatea ca scriitor deplin format, într-o formulă narativă pe cât de incitantă, pe atât de pertinentă şi captivantă, în care peceţile vii ale originalităţii şi autenticităţii se întemeiază pe expresivitatea limbajului şi, nu rareori, chiar pe virtuozitatea acestuia.
Mai mult decât atât, scriitura sa are rigoare şi stil, ţinte foarte greu de atins chiar şi pentru mulţi dintre scriitorii consacraţi.” (Dan Lupescu)

”Asemenea creatorilor adevărați, căci avem în față o scriitoare înnăscută, Cristina Mihaela Barbu nu are vârstă, ea trăiește trecutul și viitorul, dar în mod deosebit prezentul, infinitul cu minus și plus, cu aceeași intensitate și veridicitate cu care omul de rând trăiește clipa, condiția sa literară este grea, dar sublimă și profund omenească, fiind interpretată de un actor ce-și joacă sincer și curajos propriul rol.” (Nicu Vintilă Sigibida)

”Mă numesc Taina și povestea care urmează e povestea vieții mele. Banală poveste, după cum banală este și viața dusă, dar sunt momente pe care nu le pot păstra ascunse în suflet, așteptând să le descopere cineva după ani, vreau să le strig, vreau să rămână, chiar imaterial, pe foi de hârtie. Vreau eu să deschid sertarele, să le dau neantului, așa cum am promis, sunt pline cu nimicuri care spun despre mine mai multe decât aș putea să spun eu, sunt puse acolo, așezate frumos, pe rafturi, gânduri, iubiri, amintiri, câte-o frunză, un fir uscat de liliac alb învelit într-o batistă albă, ca într-o rochie de mireasă, un mărțișor, am pe un raft un sărut, pe un altul am îmbrățișări și ridicări la cer, dar am și lacrimi, singurătăți, vinovății, minciuni și trădări. (…)

Mă numesc  Taina și povestea ce va urma este Taina mea!

Și urmează povestea…

Cartea este scrisă în genul jurnal-confesiuni, dar este mai mult de atât.

,,În acest infinit, mă simt ca un fir de nisip pe o plajă imensă şi pustie. Doar vântul mă mai ridică de umeri, soarele mă încălzeşte, valul mă mângâie. Printre milioane de alte fire de nisip. Şi – în lumea asta mare, cu miriade de planete, stele şi universuri -, eu sunt Taina şi port în mine o taină care mă sfărâmă.”

E o poveste sensibilă și minunată, în care destăinuiri, amintiri și simțiri se îmbină într-un somptuos mozaic din crâmpeie de viață, a ei și celor dragi ei, sau care-i populează universul trăirilor, un univers al ei propriu, din care nu lipsește filonul autobiografic, dar fără a fi o carte autobiografică în sensul strict al cuvântului. Și pentru că e vorba de amintiri, sentimente și destăinuiri, trebuie să pășim cu grijă, căci suntem invitați să descoperim bucăți din sufletul autoarei, care ni se dezvăluie cu sensibilitate, emoție și generozitate.

Pe mine personal m-a încântat lectura acestei cărți, și m-a impresionat deopotrivă. M-a dus cu gândul la Amintirile lui Creangă sau la Medelenii lui Teodoreanu, și asta nu datorită stilului de scriere, deși chiar și aici există o oarecare asemănare – ci datorită propriilor trăiri pe care mi le-a dat citirea ei.

Cartea este scrisă la persoana întâi sub forma unei scrisori – jurnal către o dragă prietenă din copilărie – Carmen, în care Taina (numele din carte al eroinei poveștii de viață) străbate prin amintiri împărtășite parcursul vieții ei.

”Carmen, dacă eu nu voi mai fi înainte ca tu să nu mai fii, păstrează totul pentru tine, șterge, aruncă, sau pune-le în cutia ta cu fluturi albaștri, nu sunt pentru lume, poate într-o zi, când vei simți că sunt pregătiți, trimite totul copiilor mei. Când scriam nu aveam pe nimeni altcineva în mintea și inima mea, nu am scris pentru oameni, nu am scris nici pentru tine, am scris pentru neant. Apoi, ce nevoie ar avea oamenii de câteva pagini scrise la tristețe sau la bucurie? Cine mai este acum interesat de sentimente? Cine ar mai înțelege o amintire sau o dorință? Totul fără dialog, fără acțiune, doar pagini reunite într-un fel de jurnal.”

Povestea ne poartă din prezent – ”Sunt un om obișnuit, lucrez la un institut de cercetări agricole, undeva, într-un colț de țară. M-am mutat aici de o lună” – în trecut, în diferite momente ale vieții, care au marcat-o. Astfel, sunt evocate momente din copilărie, amintiri din școală, sau din primii ani de serviciu. Aflăm despre iubiri și trădări, despre realizări și vise împlinite. Personajele din carte prind viață în bucățile de amintire ca imaginile dintr-un caleidoscop. Aflăm despre părinți, bunici, profesori, colegi și prieteni. Totul e atât de frumos scris, cu atâta gingășie și melancolie, încât pe parcursul lecturii m-am surprins căzând pe gînduri în timp ce propriile amintiri din perioadele evocate de Cristina (suntem de aceeași vârstă și ne cunoaștem de când eram la liceu) îmi răsăreau în minte. Pe unele din personajele evocate în carte am avut șansa să le cunosc personal, așa că amintirile ei s-au intersectat pe alocuri cu ale mele. E o senzație unică și nu pot descrie îndeajuns emoția pe care am avut-o citind și simțind cele scrise în paginile cărții.

Trăirile descrise în carte sunt pe alocuri copleșitoare. Taina rezonează într-un mod unic cu cei din jurul ei, rezonează cu natura, cu anotimpurile, cu sentimentele celor din jur, acordându-le la ale ei proprii ca într-o simfonie.

”Cu tot soarele deja pus pe muncă, dimineața este superbă. Mă așez pe banca mea, arbuștii din jur își pleacă crengile până aproape de pământ sun povare florilor. Este un amestec de culori peste tot în jur. Fumez, savurez cele două țigări, cu sufletul puțin strâns, parcă aș comite un sacrilegiu aruncând fum de țigară peste aromele de pretutindeni. Mă ascund mai mult ca de obicei, nimeni nu trebuie să vadă păcatul meu asupra primăverii”

– superb spus!

Momentele evocate nu sunt toate luminoase, ci sunt, precum însăși viața – un puzzle complicat de bune și rele, dar toate sunt primite, trăite și povestite nu cu resemnare, ci cu înțelepciune, bucurie, speranță, încredere și compasiune.

,,Am fost Atlas, ducând globul pământesc în spate, am fost ocnaş, am fost pe mare, într-un fund de corabie, trăgător la galere… A fost mult mai greu decât aş fi crezut vreodată, m-am târât, dar am supravieţuit, chiar şi supravieţuirea a fost un exerciţiu pe care l-am învăţat, apoi l-am repetat, l-am tot repetat la nesfârşit, la un moment dat s-a făcut limpede în jur, acum mă uit în urmă, revăd povestea, căci acum este clară.”

Propriile nefericiri și dezamăgiri, sau chiar sentimentele de zădărnicie de care inevitabil a avut parte – ca fiecare dintre noi – sunt înfruntate cu curaj, un curaj minunat, autoimpus. Nu tăria de a încasa pur și simplu loviturile vieții e ceea ce transmite și admir la Taina, ci extraordinara atitudine cu care le face față.

”Pentru ce scriu? Pentru cine scriu? De ce fac azi ceea ce fac? La ce-mi foloseşte? Cui foloseşte? Privirea n-a fost astăzi ,,a mea”. A fost rece. Tăioasă. Pusă pe harţă. Cu mine? Cu lumea din jur? Cu şuvoaiele de ploaie din el? Avea grindină în el şi a uitat să-şi deschidă umbrela. Şi eu, deasupra mea, auzeam ţipătul pescăruşului zdrobindu-se de stânci. Mă ascund în spatele unui zâmbet şi plec. Zâmbet reflex. Aş vrea să plâng (…) Mi-e frig…”

,,Tu, Dorul meu, să nu fugi în povestea altcuiva!”’

,,Renasc, ca o Pasăre Phoenix, din propria cenuşă, din oboseală şi din epuizare renasc, îmbrăţişez lumea, îmbrăţişez viaţa. Nu dorm, pentru că aş pierde clipele în care viaţa răzbate prin piatră. Nu dorm, aşteptând vara, verdele pur, sunt verde…, nu dorm… mi-e dor de dor…”

M-au impresionat profund rândurile despre pierderea copilăriei, un capitol din viață ireversibil închis odată cu moartea părinților…

” (…) copil cu adevărat am încetat să mai fiu vreodată, la moartea părinților mei, când am știut că niciodată nu le voi mai zice: ” Săru’mâna tăticule, săru’mâna mămică!” Am simțit că nu mai sunt copil când am știut că nu mai sunt copilul nimănui!”

E o carte care nu poate fi povestită, ea trebuie citită și simțită de fiecare în parte. E o carte ca un balsam pentru suflet, pe care o citești zâmbind, deși uneori amar, o carte care mi-a răscolit nostalgii și amintiri, o carte cu miros de copilărie și de sărbători, de întâmplări de mai demult,  o carte care m-a făcut să-mi fie dor…

Cartea se încheie cu o minunată ”Scrisoare către Dumnezeu”, o scrisoare de mulțumire pentru tot ce i-a fost dat să trăiască.

”M-am născut într-o dimineață de duminică, când bătrânii vremii se pregăteau de slujba de la biserică. Cu o zi înainte, mama fusese cu tata la iarbă verde, jucaseră volei, noaptea , începuse durerile. Nu ai lăsat-o, Doamne, prea mult să se chinuiască, m-ai tras de mână afară cu blândețe. Am ieșit cu mâna dreaptă înainte, anunțând lumea, viața că am ajuns…(…)

Doamne, câtă dragoste ai pus în inima mea! Îți mulțumesc! Și îți mulțumesc că nu ai pus indiferență, indiferența care ucide iubirea, o sugrumă, o macină, încet, sigur, la un moment dat nu mai rămâne nimic. Îți mulțumesc că nu ai scufundat niciodată corabia mea de visuri și finalul poveștilor mele a fost fericit.”

Cartea se poate achiziționa printr-un mesaj pe pagina de Facebook a autoarei, aici prin mesaj privat.

Recenzii și prezentări cărți autori români