Țara celorlalți de Leïla Slimani, Editura Pandora M, colecția Anansi. World Fiction – recenzie

O captivantă explorare a trecutului. – The Guardian

Țara celorlalți, primul tom al unei ample trilogii, al unei saga de familie ce se desfășoară pe fundalul tumultuosului secol XX, se dovedește a fi o reușită sclipitoare. – Le Monde

În acest nou roman, Leila Slimani face dovada unui suflu narativ și a unei empatii pe care nu le arătase până acum. – Telerama

Țara celorlalti este romanul cel mai personal scris de Leila Slimani până acum. – The New York Times

„După succesul ce a urmat Premiului Goncourt, am vrut să scriu ceva diferit, am considerat că este important să fac ceva care să mă scoată din zona de confort. M-am gândit că această idee de trilogie ar fi interesantă, pentru că, în tinerețe, am citit multe romane de tip saga. Mi-a plăcut ideea că poți atât urmări un personaj de la naștere până la moarte, cât și să observi evoluția unei societăți. Pe de altă parte, romanul vine și dintr-o frustrare: crescând în Maroc, am citit atât de multe cărți din Marea Britanie, Franța, Rusia și America despre acel spațiu. Aproape de fiecare dată, reacția era aceeași: «Autorii aceștia știu multe despre oamenii din Maroc, dar totuși simt că nu cunosc destul de bine țara mea». De multe ori, oamenii din lumea occidentală ne reduc la statutul de musulmani. Este foarte important să avem ocazia să le spunem: «Da, însă avem o istorie mult mai complicată»” – Leïla Slimani

Roman puternic, narat din mai multe perspective, Țara celorlalți dă glas unor multiple personaje și oferă cititorului o perspectivă captivantă asupra unei perioade de revoltă și emancipare.

Țara celorlalți reprezintă prima parte a unei trilogii, fiind, după cum am citit, inspirată de viața bunicilor autoarei – bunica alsaciană a Leïlei Slimani și bunicul marocan al acesteia -, care, la fel ca protagoniștii cărții, s-au întâlnit tot spre finalul războiului, hotarându-se să-și construiască o familie și un cămin în perioada tulbure și instabilă de după război.

În Țara celorlalți, Leïla Slimanine oferă o intensă poveste de dragoste interrasială între un soldat marocan care a luptat pentru Franța în al Doilea Război Mondial și o franțuzoaică din Alsacia, plasată în Maroc în anii de după război, derulată pe fondul luptei pentru independență a Marocului colonial.

Mathilde, o tânără franțuzoaică înaltă și frumoasă, plină de spirit și dornică de aventură și de independență, se îndrăgostește de Amine Belhaj, un soldat marocan din armata franceză – deși mai scund cu un cap decât ea – în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Regimentul lui Amin era încartiruit în târgul ei, la câţiva kilometri de Mulhouse, iar atrăgătorul Amine i-a furat privirea – și inima – de cum l-a zărit.

După război, cuplul se stabilește în Maroc pentru a pune pe picioare o fermă, pe un teren lăsat moștenire de tatăl lui Amine și, în timp ce Amine încearcă să cultive terenul stâncos și infertil, Mathilde se simte sufocată de mediul aspru și ostil, de clima locului, fierbinte, vântoasă, îmbâcsind totul de praf. O exasperează obiceiurile, mentalitățile, prejudecățile și modul de trai al oamenilor, simțind acut că trăiește în țara celorlalți. Visele ei romantice sunt spulberate de realitățile sumbre cu care se confruntă, de greutățile zilnice, de șocul unei culturi diferite pentru care nu este pregătită, de felul de a fi și de așteptările diferite ale femeilor de aici, de singurătate și de lipsuri. Deși își iubește soțul, căruia îi dăruiește doi copii – o fată și un băiat, relația celor doi se erodează treptat, iar Mathilde se simte neînțeleasă și izolată, măcinată de sentimentul de dezrădăcinare. Mathilde este ocolită de comunitatea franceză pentru că s-a căsătorit cu un marocan și privită cu suspiciune de localnici, însă, cu timpul începe să fie acceptată și respectată, mai ales când se va implica în ajutorarea populației din vecinătatea fermei, oferind servicii medicale de bază.

Inevitabil apar probleme de comunicare și conflicte între cei doi, Mathilde luptându-se constant pentru propria independență. De asemenea, femeia insistă asupra necesității educației fiicei sale, Aicha, la o școală catolică, însă copila, inteligentă și foarte sensibilă, se simte nelalocul ei în acel mediu pe care îl simte străin, neacceptată și hărțuită de celelalte fetițe. Propria familie a lui Amine este conflictuală, divizată și sfâșiată, o oglindă a ceea ce se întâmplă în țară în general. Mama lui este o femeie simplă, tipic marocană, analfabetă și condusă de prejudecăți și superstiții, într-o societate predominant patriarhală. Frumoasa lui soră își dorește să fie eliberată de constrângerile familiei, iar fratele său este un naționalist intolerant și dușmănos.

Galeria de personaje, bine construită, surprinde tipologii umane diverse, fiecare luptându-se cu propriile limite și provocări. Toate personajele din carte trăiesc „în țara celorlalți”: coloniști versus băștinași, soldați versus țărani, catolici versus musulmani, femei versus bărbați, copiii din căsătoriile mixte (așa cum este cazul Aichei, fiica Mathildei și a lui Amine) versus ceilalți copii, fie băștinași, fie europeni. Este surprinsă și redată în tușe pronunțate viața grea a femeilor, trăitoare în țara bărbaților, trebuind să lupte constant pentru emancipare, sau să cedeze mereu, renunțând la orice urmă de independență, sacrificându-și propria demnitate pe altarul supremației bărbaților. Deși personajele sunt bine construite, nu am rezonat în mod deosebit cu niciunul dintre acestea, fiecare avea propriile limite, pe care nu se străduiau să le depășească, și o anumită lipsă de maturitate și înțelegere.

Acțiunea romanului se desfășoară pe o perioadă de zece ani, care, pe lângă viața familiei celor doi, surprinde în fundal creșterea a tensiunilor și a violenței care vor duce în 1956 la independența Marocului de sub dominația franceză. Povestitoare iscusită, Leïla Slimani reușește să captiveze cititorul încă de la primele pagini, evocând o lume fascinantă, plină de mister, guvernată de legi și cutume străvechi din societatea patriarhală marocană a anilor cincizeci, surprinzând atmosfera acelor locuri și timpuri.

„Am vrut nu doar să spun povestea bunicilor mei, ci am încercat să transmit fascinația pe care o simțeam când eram copil și bunica îmi spunea povești despre război, despre cum era să fii o tânără femeie în Marocul anilor ’50. În copilărie, toate acele povești mi se păreau fascinante și am vrut să arăt asta și cititorilor mei”, a mărturisit autoarea la scurt timp după publicarea cărții în Franța.

O carte frumosă și frumos scrisă, plină de emoție și culoare, pe care o recomand cu drag și aștept cu mult interes continuarea acestei saga de familie. Țin să remarc și coperta foarte frumoasă și atrăgătoare.

Fragment:

Aceeași tulburare o cuprinsese atunci când a aterizat la Rabat, pe 1 martie 1946. În ciuda cerului incredibil de albastru, în ciuda bucuriei de a-și regăsi soţul și a mândriei de a-și fi păcălit soarta, îi fusese frică. Călătorise vreme de două zile. De la Strasbourg la Paris, de la Paris la Marsilia și apoi de la Marsilia la Alger, unde se îmbarcase într-un Junkers vechi și crezuse că o să moară. Așezată pe o banchetă incomodă, printre bărbaţi cu privirile obosite de atâţia ani de război, și-a stăpânit cu greu ţipetele. În timpul zborului a plâns, a vomitat, s-a rugat la Dumnezeu. În gură i se amestecaseră gustul de fiere și cel de sare. Era tristă nu atât la gândul că va muri deasupra Africii, cât la acela că va apărea, pe cheiul unde o aștepta bărbatul vieţii ei, într-o rochie boţită și mânjită de vomă. În cele din urmă a aterizat bine-sănătoasă, iar Amin era acolo, mai arătos ca niciodată, sub un cer de un albastru atât de intens, încât ai fi zis că fusese primenit cu toate apele lumii. Soţul ei a sărutat-o pe obraji, cu ochii ţintă la privirile celorlalţi pasageri. A apucat-o de braţ într-un fel deopotrivă senzual și ameninţător. Părea că vrea să o controleze.

Au luat un taxi, iar Mathilde s-a lipit de trupul lui Amin pe care-l simţea, în sfârșit, încordat de dorinţă, înfometat după ea.

– O să dormim la hotel astă-seară, a anunţat el special pentru șofer – și, vrând parcă să-și dovedească moralitatea, a adăugat: E soţia mea. Tocmai ne-am reîntâlnit.

Rabat era un orășel alb și solar, a cărui eleganţă a surprins-o pe Mathilde. A contemplat cu încântare faţadele în stil art deco ale clădirilor din centru și și-a lipit nasul de geamul mașinii ca să vadă mai bine femeile frumoase care coborau pe bulevardul Lyautey, cu mânușile asortate la pălărie și la pantofi. Pretutindeni lucrări, imobile în construcţie, în faţa cărora bărbaţi rufoși veneau în căutare de muncă. Acolo, două măicuţe mergeau alături de două ţărănci, care cărau niște legături de vreascuri în spate. O fetiţă, tunsă băieţește, râdea de pe spinarea unui măgar de care trăgea un bărbat negru. Pentru prima oară în viaţa ei, Mathilde respira vântul sărat al Africii. Lumina a slăbit, devenind mai roz și mai catifelată. Îi era somn și se pregătea să-și lase capul pe umărul soţului ei, când acesta i-a dat de veste că ajunseseră.

N-au ieșit din cameră vreme de două zile. Ea, care era atât de interesată de ceilalţi și de lumea de afară, a refuzat să deschidă obloanele. Nu se mai sătura de mâinile lui Amin, de gura lui, de mirosul pielii sale, care, acum își dădea seama, păstra ceva din aerul acestor ţinuturi. Amin o fermeca de-a dreptul, așa că îl ruga să rămână în ea cât mai mult cu putinţă, chiar și în somn, chiar și atunci când stăteau de vorbă. (…)

După două zile și două nopţi, Amin, mort de sete și de foame, aproape s-a văzut silit s-o smulgă din pat, ca s-o facă să accepte să vină la masă pe terasa hotelului. Dar chiar și acolo, în timp ce vinul îi încălzea inima, Mathilde se gândea la locul dintre coapsele ei pe care Amin, în curând, avea să-l umple din nou. Soţul ei își luase însă un aer serios. A înfulecat jumătate de pui cu mâinile și a vrut să vorbească despre viitor. N-a urcat împreună cu ea în cameră și s-a indispus când ea i-a propus să-și facă siesta. În mai multe rânduri a dispărut ca să dea niște telefoane. Când l-a între- bat cu cine vorbise și când aveau să plece din Rabat și de la hotel, Amin a bălmăjit:

– O să fie bine, i-a spus. O să mă ocup de toate.

După o săptămână, la capătul unei după-amiezi pe care Mathilde o petrecuse singură, s-a întors în cameră mânios, contrariat. Mathilde l-a acoperit cu mângâieri, i s-a așezat pe genunchi. Amin și-a muiat buzele în paharul cu bere pe care i-l întinsese și a spus:

– Am o veste proastă. Va trebui să mai așteptăm câteva luni până să ne instalăm la moșie. Am vorbit cu chiriașul și a refuzat să plece de la fermă înainte de încheierea contractului. Am încercat să găsesc un apartament în Meknès, dar mai sunt o groază de refugiaţi acolo și nu e nimic de închiriat la un preţ acceptabil.

Mathilde era dărâmată.

– Și ce-o să facem?

– Până una alta, o să locuim la maică-mea. Mathilde a sărit în picioare și s-a pus pe râs.

– Glumești, nu?

Părea că găsește situaţia caraghioasă, hazlie. Cum era cu putinţă ca un bărbat ca Amin, un bărbat în stare să facă dragoste așa cum făcuse el cu o noapte înainte, să vrea s-o convingă că aveau să trăiască la maică-sa?

Amin n-a gustat însă gluma. A rămas așezat, ca să nu fie silit să îndure diferenţa de înălţime dintre el și Mathilde. Cu voce rece și ochii pironiţi în pardoseala de ciment, a spus:

– Așa merg lucrurile aici.

Avea să audă adeseori propoziţia asta. În clipa aceea a priceput că era o străină, o femeie, o nevastă, o fiinţă la cheremul altora. Amin se afla acum pe teritoriul lui, el explica regulile, el spunea ce cale trebuie urmată, stabilea graniţele pudorii, ale rușinii și ale bunei-cuviinţe. În Alsacia, pe vremea războiului, era un străin, un om aflat în trecere, obligat să fie discret. Când îl întâlnise în toamna anului 1944, îi fusese călăuză și protectoare. Regimentul lui Amin era încartiruit în târgul ei, la câţiva kilometri de Mulhouse, și trebuiseră să aștepte zile întregi ordine ca să înainteze spre est. Dintre fetele care au înconjurat jeepul în ziua când au sosit, Mathilde era cea mai răsărită. Avea umeri laţi și pulpe de băietan. Privirile îi erau verzi ca apa fântânilor din Meknès – și nu l-a mai scăpat din ochi pe Amin. În timpul săptămânii lungi pe care a petrecut-o în sat, l-a însoţit în plimbări, i-a făcut cunoștinţă cu prietenii ei și l-a învăţat câteva jocuri de cărţi. Era cu un cap mai mic decât ea și avea cea mai întunecată piele pe care și-o putea cineva închipui. Era atât de chipeș, încât îi era teamă că o să i-l fure careva. Teamă că e doar o vedenie. Niciodată nu mai simţise așa ceva. Nici măcar cu profesorul de pian, pe vremea când avea paisprezece ani. Nici măcar cu vărul ei Alain, care-i băga mâna pe sub rochie și fura cireșe pentru ea de pe malul Rinului. Dar ajunsă aici, pe pământul lui, se simţea neajutorată.

Cartea Țara celorlalți de Leïla Slimani poate fi comandată pe pandoram.ro

Cărțile autoarei Leïla Slimani pot fi comandate pe pandoram.ro, elefant.ro, libris.ro, librarie.net, carturesti.ro, dol.ro, cartepedia.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Pandora M