Te voi gasi de O.G. Arion – avanpremiera carte

Te voi găsi

O.G. Arion

Seria NEMURITOR

După ce am savurat primul volum al seriei, “Ultimul Viking”, aşteptăm cu nerăbdare volumul al doilea – „Te voi găsi”, din care avem plăcerea să citim în avanpremieră:

„(…) În acea clipă am simţit că nu mai puteam suporta şi am fugit la baie. Îmi venea să ţip şi să urlu, dar în loc de asta am izbucnit într-un plâns violent. Chiar nu ştiu cât am stat acolo, aşezată pe podeaua rece, cu lacrimile curgându-mi pe obraji şi cu capul în mâini.
Am simţit două braţe în jurul meu şi am crezut că Serena venise să mă consoleze. Mi se părea normal ca ea să fie cea care să încerce asta. Poate chiar speram că printre puterile elfilor se afla şi cea de a şterge durerea. Dar lângă mine pe podeaua de marmură nu se afla elfiţa, ci Ian. Se rezemă de perete ţinându-mă în braţe. Am vrut să mă ridic, pentru că mă simţeam ruşinată acum de slăbiciunea mea, dar el mă opri. Mă strânse mai aproape, aşa cum ţii un copil care a avut un coşmar şi pe care încerci să îl linişteşti. Îi simţeam respiraţia egală şi caldă în părul meu. Mi-am lăsat fruntea pe braţul său şi am şoptit:
– Atunci, în barcă, în noaptea aceea cântai ceva.
Eram sigură că ştia exact la ce moment mă refeream: noaptea în care navigasem spre insula în adâncul căreia se afla ascunsă comoara lui Egill, noaptea în care crezusem că voi muri de frig şi de frică. Şi la fel ca atunci, Ian se afla lângă mine, tăcut şi puternic, transmiţându-mi ceva din energia sa, din forţa sa. Protejându-mă.
– Este un cântec din vremea copilăriei mele, răspunse el tot în şoaptă.
– Mi-l cânţi te rog, am scâncit eu.
Nu ştiu de ce îi ceream asta, nu ştiu nici măcar de ce îmi amintisem de noaptea aceea şi cumva mă aşteptam ca el să refuze, dar Ian începu să îngâne încetişor versurile ciudate, cu rezonanţe aspre. Părea un cântec de jale şi avea o linie melodică stranie, ca un vaiet. În timp ce cânta, mă mângâia pe păr. Acesta era uriaşul viking care mă intimidase atât când îl cunoscusem, bărbatul pe care îl consideram rece şi arogant?
Ce ciudată poate fi viaţa uneori. În urmă cu câteva luni nu mi-aş fi putut niciodată imagina că într-o zi voi sta prăbuşită pe podeaua unei băi în braţele lui Ian care îmi va cânta, legănându-mă în braţe. Pe de altă parte, în urmă cu câteva luni nu îl cunoşteam nici pe Arrio şi nu iubisem încă pe nimeni.
Vikingul se opri şi mă sărută pe păr.
– Mulţumesc, am spus eu.
– Nu ai pentru ce, răspunse el blând.
– Pare foarte trist. Despre ce este vorba?
– Despre cei plecaţi de acasă pe mare.
– Poţi să îmi traduci?
Ian îşi drese vocea, apoi rar şi monoton, ca şi când ar fi spus o rugăciune începu să recite:
“Pot să cânt
Propria mea poveste,
Să vorbesc despre călătoriile mele,
Şi cât de mult am suferit 
Vremuri grele de navigaţie
Şi zile de mare trudă;
Amare lipsuri
Adeseori în multe porturi
Şi deseori am învăţat
Ce cămin dificil
Este o barcă prinsă în furtună
Când îmi venea rândul
În greaua noapte de pază
La prora navei
Vedeam stâncile trecând.
Deseori, picioarele mele
Erau încremenite de ger
În pantofii îngheţaţi,
Chinuit de frig,
Încremenit de frică
Cu inima întristată, 
Căutând un ajutor 
Mintea mea obosită de marinar… 
Şi totuşi, încă o dată
Sângele din inima mea
Încă o dată
Mă îndeamnă să încerc 
Marea pare un munte,
Şi îmi cere cu stăruinţă din nou.
Impulsul din inima mea
De a vizita ţinuturi îndepărtate.
De a porni o nouă călătorie, 
Pe mări îndepărtate…
De a cunoaşte altă lume…”

– Este atât de… trist, am repetat eu când Ian tăcu.
– Nu este trist, răspunse el. Vorbeşte despre speranţă şi visuri.
Am oftat şi m-am ridicat. La fel făcu şi Ian.
– Îmi pare rău că m-am pierdut cu firea.
– Să nu îţi pară rău, Victoria, zise el. Să nu îţi pară rău că eşti om, că iubeşti sau că simţi tot ce simţi tu acum. Mi-aş fi pus întrebări dacă nu ai fi făcut-o.
Umbra unui zâmbet îi apăru pe buze, iar eu mi-am şters lacrimile.”

„(…)Din ce în ce mai încrezătoare, am ieşit în curtea frumos pavată a hanului, fericită că soarele strălucea, în ciuda umezelii şi a temperaturii destul de scăzute. M-am plimbat de-a lungul aleii care ducea spre ieşire şi spre arcada care făcea legătura cu strada principală. Trăgând în piept aerul curat am zâmbit. Nu ştiam unde erau ceilalţi, dar în momentul acela mă simţeam cu adevărat egoistă şi prea încântată de propria stare de bine ca să îmi mai pese. Erau cu toţii fiinţe supranaturale, deci îşi puteau purta singuri de grijă.

În momentul în care m-am rezemat de zidul zugrăvit în verde cenuşiu al arcadei am simţit cum îmi îngheaţă sângele în vene. Adio fericire! Într-o maşină parcată pe partea cealaltă a străzii înguste moţăia cu capul sprijinit de tetieră şi cu ochii închişi un bărbat a cărui figură îmi redeşteptă în minte imagini de coşmar. Era acelaşi bărbat care încercase să mă omoare în Dublin. Am recunoscut capul aproape chel şi gura cu buze groase.

O furie fierbinte, ca un val copleşitor, amestecată cu o doză considerabilă de adrenalină mi-a împins, parcă împotriva propriei voinţe, paşii către maşină. Cu o mişcare puternică aproape că am smuls portiera. Bărbatul tresări şi mă privi, la început uluit, apoi un zâmbet ciudat îi înflori pe faţă. Asta mă enervă mai mult decât orice. Am acţionat din instinct: m-am aruncat pe scaunul din dreapta înainte ca el să poată face vreo mişcare şi, cu o precizie de care nu mă credeam în stare i-am repezit un pumn în tâmplă. Cred că l-am ameţit serios pentru ca, preţ de câteva fracţiuni de secundă nu a schiţat nici o mişcare.

Apoi, pentru a nu-mi pierde avantajul astfel obţinut mi-am încleştat mâna stângă pe ceafa lui şi i-am împins cu o mişcare violentă capul în faţă, făcându-l să se lovească de volan. Am auzit cum îi trosneşte nasul. Pot să jur că se aşteptase la orice din partea mea, mai puţin la asta. Cu o mişcare rapidă am smuls cheile din contact şi le-am aruncat pe bancheta din spate, ceea ce s-a dovedit un gest înţelept, pentru că individul încerca acum să blocheze uşile, iar în secunda următoare am auzit declicul. Cel puţin acum trebuia să treacă peste scaun ca să îşi recupereze cheile şi să plece de acolo, pentru că mă îndoiam că ar fi fost în stare să mă omoare în plină stradă, la lumina zilei. Bănuiam că pentru cei câţiva trecători arătam ca un cuplu care avea o ceartă violentă.

Abia când mâinile individului se încleştară în jurul gâtului meu mi-am dat seama cât de prostească fusese încercarea mea de a-l înfrunta singură. Am remarcat că nu i se vindecaseră încă urmele lăsate de mine la ultima noastră întâlnire. Mi-am implantat adânc degetele în obrazul lui foarte aproape de orbite, iar unghiile mele i-au pătruns prin piele tăind nişte semiluni însângerate. Dar forţa alimentată de furie pe care o avusesem în urmă cu câteva secunde începea să slăbească. Ok, acum intram în panică!

Deodată mi-am dat seama că trebuia să încerc. Mi-am închis ochii, neslăbind strânsoarea şi m-am concentrat asupra chipului Serenei, încercând să intru în mintea ei, în timp ce bărbatul continua să mă sugrume, cu faţa apropiată de a mea. Nu am reuşit să o simt pe Serena. Nu ştiam dacă darul meu funcţiona şi în sens invers, dar merita încercat. Am deschis ochii. Atacatorul meu şi cu mine păream angajaţi într-o îmbrăţişare pătimaşă. Doar că această îmbrăţişare putea să fie mortală. Pentru mine. Deja simţeam cum lipsa aerului îmi înceţoşează mintea.

Un zgomot de sticlă spartă îmi ajunse la urechi, ca venind de foarte departe. Apoi brusc am reuşit să respir. Câteva fracţiuni de secundă m-am mulţumit doar să trag aer în piept. Durea ca dracu, dar era minunat! Apoi am fost împinsă brutal printre scaune şi am ajuns pe bancheta din spate, aterizând între Serena şi Einar, iar Ian se instală pe scaunul din dreapta şi băgă cheile în contact.

– Condu, zise el cu o voce atât de dură încât ar fi putut tăia şi cea mai groasă sticlă. Şi fără acte inutile de eroism.

“Da, Ian, am priceput mesajul, mersi frumos!”

Necunoscutul, care arăta destul de rău acum, cu sânge pe faţă şi cu buza spartă (nu eu făcusem asta!) nu protestă, iar maşina porni, rulând de-a lungul străzii. (…)”

Sursa: https://serianemuritor.wordpress.com/