Toți copiii librăresei de Veronica D. Niculescu, Editura Polirom – recenzie

Toți copiii librăresei

Veronica D. Niculescu

Editura Polirom

Nr. de pagini: 336

An apariție: 2020

Veronica D. Niculescu este scriitor și traducător.

A publicat volumele de proză scurtă Adeb (Limes, 2004, Premiul pentru Debut al USR Sibiu), Orchestra portocalie (Cartea Românească, 2008) și Roșu, roșu, catifea (Casa de Pariuri Literare, 2012, nominalizări la Premiile Radio Romania Cultural și la Premiul Național pentru Proză Ziarul de Iași) și cărțile-pereche Simfonia animalieră (Casa de Pariuri Literare, 2014, Premiul „Cercul Literar de la Sibiu” acordat de USR Sibiu, nominalizare la Premiul National pentru Proză Ziarul de Iași) și Hibernalia (Casa de Pariuri Literare, 2016), precum și două volume în colaborare cu Emil Brumaru: Basmul Prințesei Repede-Repede (Polirom, 2009) și Cad castane din castani (Polirom, 2014, nominalizare la Premiile Revistei Observator cultural). Antologie de proză scurtă a autoarei: Floribunda (TipoMoldova, 2012).

A tradus peste douazeci de volume din limba engleză, din opera lui Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, Lydia Davis, Tracy Chevalier.

Locuiește în București împreună cu soțul ei, o mulțime de flori adevărate și cîteva animale imaginare.

Silvia Albu este o tânără librăreasă întoarsă de curând în orașul natal, după o absență forțată de aproape cinci ani. Suntem în România anului 1983. Mâncarea e raționalizată, nu se mai găsește aproape nimic în magazine, lumina se ia timp de o oră pe zi, avorturile sunt interzise și metodele de contracepție inexistente, dragostea vine laolaltă cu amenințarea morții.

În cartierul de la marginea Piteștiului, Complexul este un întreg univers, planetele ce se rotesc în jurul propriilor axe sunt Alimentara, Măcelăria, Cofetăria, Merceria, Librăria, Ceasornicăria, Poșta.

În viața librăresei, marcată de traumă pe când avea doar 17 ani mișună o mulțime de copii. De-a lungul verii, o idilă se înfiripă între ea și ceasornicar, un bărbat cu șapte ani mai în vârstă. Apariție atrăgătoare, ceasornicarul pare să-i promită că o va duce cu el către alte orizonturi – dar poți să crezi în promisiuni sau totul e scânteiere fugară?

Toți copiii librăresei este un cântec al însingurării și-al dragostei care poate fi aducătoare de moarte, din vremurile trăite de cei ce-au fost tineri în anii ’80. Un cântec pe-al cărui fundal este etalat un întreg evantai de povești cu copii.

Toți copiii librăresei de Veronica D. Niculescu este o carte foarte bine scrisă, care pe mine m-a răscolit profund. Cu o mare atenție la detalii, autoarea a reușit să ne introducă, cu mult succes, în atmosfera acelor ”crunte vremuri minunate”, marcate de prejudecăți, ipocrizie, ”datul din coate”, suspiciune și resemnare.

Acțiunea se petrece într-un cartier de la marginea Piteștiului, dar la fel de bine putea să fie în orice alt oraș al țării întrucât în fiecare cartier din acestea regăseai un Complex cu aceleași coordonate principale: Alimentara, Măcelăria, Cofetăria, Merceria, Librăria, Ceasornicăria, Poșta. M-am amuzat remarcând că știam toate glumele, multe dintre ele cu tentă politică, pomenite în carte, dovada vie că transmisul din gură în gură de odinioară putea fi la fel, ba chiar și mai eficient (ținând cont că avea o tentă interzisă) decât comunicarea de azi de pe internet.

Stilul autoarei este lin și poetic, aducând cu cel al lui Cehov, ale cărui opere sunt pomenite, de altfel, de câteva ori în carte. Ca și în ”Unchiul Vanea”, în ”Toți copiii librăresei” întâlnim aceeași uzură lentă a sufletelor prin cufundarea în rutină, iar resemnarea pare să fie soluția cea mai bună în faţa loviturilor sorţii. Fiecare își trăia propria dramă în tăcere, fără să se revolte, ca și cum ar fi conștientizat că orice zbatere era inutilă, sistemul fiind o mașinărie imposibil de învins. În lipsa iluziilor și a oricărui vis, viața este cenușie, dar sigură, repetarea gesturilor zilnice oferind o tihnă comodă.

Ritmul molcolm al vieții este întrerupt, din când în când, fie de o bârfă suculentă referitoare la o dramă petrecută în viața cuiva, fie de știrea că urmează să se ”bage” o marfă ”de lux”, cum ar fi carnea, detergenții, creioanele colorate, hârtia igienică sau… vata (de tampoane absorbante nici nu se auzise pe atunci)! Când citeam cartea, mă gândeam că noile generații n-au cum să înțeleagă absența de pe rafturi a unor produse esențiale, de uz comun. Din păcate, niciodată să nu spui niciodată… Oamenii au intrat din nou în panică de teama coronavirusului, iar constituirea de stocuri a revenit din nou în forță, dispărând carnea, hârtia igienică, spirtul, lămâile, făina, mălaiul și nu numai… Sinceră să fiu, sperasem că nu o să mai trăiesc vreodată senzația dezolantă de a intra într-un magazin și să văd numai rafturi goale….

Cea mai mare parte a cărții este scrisă la persoana întâi din perspectiva Silviei Albu, o tânără sensibilă și fragilă, în vârstă de douăzeci și trei de ani, marcată puternic de o traumă sufletească din trecut. La doar șaptesprezece ani, toate visele Silviei fuseseră spulberate brusc, înainte chiar de a prinde prea bine un contur bine definit. Pe atunci, Silvia rămăsese însărcinată cu Sorin, un tânăr de aceeași vârstă cu ea. Sorin era sincer îndrăgostit de ea și declarase că dorea să aibă un viitor împreună, însă pe moment nu avea posibilitatea să o întrețină. Familia Silviei nu fusese de la început de acord cu relația cu Sorin, întrucât acesta nu provenea dintr-o familie ”bună”, iar când descoperiseră că Silvia rămăsese însărcinată o trădaseră cumplit, neoferindu-i niciun sprijin moral, tratând-o ca pe o paria și exilând-o la o mătușă în Sibiu, ca să nască acolo și să urmeze liceul la seral. Moartea copilului, imediat după naștere, a devastat-o pe Silvia, răpindu-i și ultima ancoră de care se agățase, lăsând-o debusolată și secătuită emoțional. Relația cu Sorin se stinsese și ea, ultimele pâlpâiri fiind stinse de refuzul ei de a-i mai răspunde la scrisori, convinsă că sentimentele lui erau doar de complezență. Eu nu sunt convinsă de acest lucru, însă Silvia nu mai avea puterea și nici motivația de a lupta pentru relația lor. Poate că, în zilele noastre, un psiholog ar fi ajutat-o să depășească acest moment dificil, dar, pe atunci, nici nu putea fi vorba de așa ceva… Autoarea reușește să transmită extraordinar de bine zbuciumul sufletesc al Silviei, incapacitatea ei de a vedea un orizont și de a se agăța de cel mai firav fir de speranță.

”Bineînţeles că am vrut să mă sinucid. De nenumărate ori am plecat în plimbări din care-am crezut că n-o să mă mai întorc, atunci, la Sibiu, în lunile de după moartea copilului. Am mers până în Parcul Sub Arini, am trecut peste pârâul Trinkbach, am ieşit din parc şi-am coborât prin Pasajul Spitalului, peste Strada Munteniei, peste Strada Moldovei, până în cartierul Ştrand, şi de acolo mai departe, pe Maramureşului, în locul unde calea ferată mărgineşte oraşul, jelind tot ce a fost şi n-avea să mai fie, imaginându-mi că acela e capătul, convinsă că acela e capătul, fiindcă nu se putea trăi cu atâta durere, însă fără să reuşesc vreodată să găsesc cu adevărat capătul, capătul-capăt. Numai cine n-a rătăcit cuprins de cea mai neagră disperare pe străzile unui oraş nu ştie că toate drumurile sunt infinite de fapt, toate bulevardele, toate străduţele, toate aleile, toate potecile, toate fundăturile chiar, prin cartiere, prin parcuri, peste pâraie infime cu nume sofisticate şi lungi, pe poteci şi podeţe, nu, nu se termină de fapt niciodată, la fel cum nu se termină nici durere, nici chin. Nici când ajungi la ceea ce crezi că este o margine de cartier, de oraş, nici când dai să treci peste calea ferată, căci aici, între tufe cu spini, între muri şi măceşi, vezi deja înfiptă în pământ o cruce de fier, cu o candelă de mult stinsă sub un nume de fată şi-o fotografie veştejită cu chipul ei trist, de pe când nici nu ştia c-o să moară, cu garoafe de plastic decolorate de soare, ruşinate în urâţenia lor între atâtea plante vii, buruieni care trăiesc, care cresc voiniceşte, care inundă marginea falsă a oraşului, bariera, şinele lustruite şi traversele pline de unsoare, valuri de coada-şoricelului, muşeţel, mătrăgună, cucută, urzici. Nu, mai ales aici înţelegi, în acest loc marcat cu o cruce, că nu se termină deloc, niciodată, nicicum, nici drumul, nici durerea, nici chinul.
Bineînţeles că am vrut să mă sinucid. Aşa zic. Dar oare am vrut – chiar am vrut? Sau doar am căutat, în toate aceste plimbări, de rătăcit rătăcind, ca să le zicem plimbări, să dau şi eu cumva de un capăt? De un fel de capăt măcar, dacă nu de capătul-capăt, de un capăt fals, provizoriu, unde să pot să mă aşez, să descalec de pe animalul turbat, să descarc desagii înfierbântaţi din spinare, bolovanul din piept, şi să strig, ca un om care nu poate pricepe de ce, să scot acel singur urlet prelung şi apoi să revin istovită acasă, stoarsă, dar golită de rău, să intru pe uşă cuminte, cu o pâine albă în mână, o nepoată a unei mătuşi cumsecade, să mă spăl pe mâini şi pe faţă, să mă aşez la masă şi să mănânc ce-o fi de mâncare şi viaţa să meargă uşor mai departe, un căţeluş pe-o cărare.”

Șase ani mai târziu, o regăsim pe Silvia ducând o viață tristă și solitară, lucrând ca librăreasă. Era o meserie pe care o făcea cu drag, ținând cont că librăria reprezentase mereu un loc magic pentru ea când fusese copil. Îi cunoștea pe toți copiii care îi treceau pragul, tratându-i cu multă blândețe, însă fiecare dintre ei îi aducea mereu aminte de propriul ei copil și de toate posibilitățile ratate.

Povestea librăresei se împletește cu multe alte povești, aproape toate triste, fiecare completând câte o bucată dintr-un puzzle complicat, cu multe tonuri de gri.

O pată de culoare apare în momentul în care în viața librăresei intră Roland, ceasornicarul. Cei doi par suflete pereche, având aceleași gusturi și purtând conversații lejere și plăcute.

„Ieri după-amiază a venit ceasornicarul. Cred că mă strâmbam îngrozitor când a intrat în librărie. Citeam Cehov, de câteva zile citesc din volumul vechi de schiţe şi nuvele pe care mi l-am adus de acasă.
„Înţeleg că nu vă place Cehov, dar chiar aşa?” a întrebat, vizibil amuzat.
Îmi dădeam seama cât e de penibil, dar mi se strepeziseră dinţii şi nu puteam scoate o vorbă. Am dat să mă ridic de pe scaun şi i-am făcut un semn spre farfurioara de lângă mine, scuturând din cap. El a profitat de tăcerea mea şi, apropiindu-se, a continuat, mimând îngrijorarea:
„Sau poate vă supără prezenţa mea într-atât de tare?”
Am râs, dar probabil că nu-mi ieşea decât tot o strâmbătură.
„Mie să-mi spuneţi, că plec!”, a insistat.
Am plescăit ca un pelican care tocmai a înghiţit o scorpie-de-mare şi-am reuşit să spun:
„Za-ah-ar-zărele!…”
Dar bineînţeles că el văzuse deja farfuria. Se distra copios.
„Deci nici eu, şi nici Cehov!”
„Nu, nu…”
„Ce plăcută uşurare!”

Idila lor este plină de poezie și îmi doream să aibă un final fericit, care să îmi alunge tristețea și melancolia ce mi se strecuraseră în suflet citind cartea. Chiar și în cele mai negre perioade din istoria omenirii s-au născut povești de iubire ce păreau imposibile, dar care au reușit să triumfe în final, precum cea din ”Tatuatorul de la Auschwitz” de Heather Morris, inspirată dintr-un caz real.

Finalul cărții nu este prea clar, cel puțin din punctul meu de vedere.

”Dacă aș avea o singură prietenă, un singur om căruia să-i pot spune, pe care să-l pot întreba: cum să fac? De aici înainte, ce să fac, cum se face?
Pe valea asta a noastră, viața se termină sau abia stă să înceapă?”

Dacă e după mine, categoric trebuie să înceapă!

Cartea m-a emoționat, mi-a răscolit foarte multe amintiri și o recomand cu drag!

Cartea Toți copiii librăresei de Veronica D. Niculescu poate fi comandată pe cartepedia.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Polirom

Recenzii și prezentări cărți autori români