Ultima vară în oraș de Gianfranco Calligarich Editura Polirom – recenzie

Ultima vară în oraș

(L’ultima estate in città – 2016)

Gianfranco Calligarich

Editura Polirom

Colecția Biblioteca Polirom

Traducere din limba italiană de Cerasela Barbone

Nr. de pagini: 208

An apariție: 2021

O carte-cult, o redescoperire editorială de senzație

Ultima vară în oraș e un roman al marilor ratări, îmbibat de melancolie, tristețe și dezabuzare, în decorul luminos al Romei de la sfârșitul anilor 1960. Protagonistul său, Leo Gazzarra, a plecat în tinerețe din Milano și acum trăiește din expediente, căci îi lipsește dorința de a reuși, de a parveni într-o lume aparent plină de oportunități. Intelectual rafinat, dar lipsit de morgă, cuceritor, dar fără a se implică niciodată prea tare, alcoolic, dar dispus să renunțe la băutură, Leo este un ratat prin opțiune, pentru care ratarea devine o artă. Iar cînd ajunge să o cunoască pe fascinantă Arianna, între cei doi începe o poveste de iubire sfâșietoare, cu avansuri și ezitări, că într-un tangou tensionat al dorinței, al cărei final nu e nici o clipă previzibil. Roman al refuzurilor și neîmplinirii, al însingurării în mijlocul mulțimii și al luminoasei frumuseți romane, Ultima vară în oraș este o carte de excepție, cu un destin excepțional.

„Ultima vară în oraș”, de Giafranco Calligarich este un roman cu o poveste proprie interesantă – a lui, a romanului. Apărut inițial în anii ’70, după ce a fost refuzat de majoritatea editurilor vremii, s-a vândut foarte bine, însă apoi a dispărut cu totul din planurile editoriale, fiind reeditat abia în 2010. Din 2016  datează cea de-a treia ediție italiană, iar în 2021 apare și la noi, în traducerea Ceraselei Barbone.

Acest roman este redactat în spiritul unei confesiuni a protagonistului Leo Gazzarra, iar o atare abordare duce automat cu gândul la întrebarea: cât anume din acest personaj-narator este de natură autobiografică? Cercetând mai îndeaproape chestiunea, răspunsul este afirmativ – da, o bună parte din Gianfranco Calligarich se reflectă în Leo, conform afirmațiilor autorului.

Fundalul întregii puneri în scenă este Roma, cetatea eternă, motiv pentru care îl recomand tuturor celor care iubesc acest oraș, printre care mă număr și eu. Citind la momentul de față cartea, am tot încercat să îmi imaginez acele locuri de azi cu aproape jumătate de secol în urmă, și chiar nu a fost foarte greu, fiindcă orașul are o aură proprie atât de puternică, care rămâne cumva neschimbată, fapt confirmat de impresiile extrase în timpul lecturii. Aproape că m-a furat mai mult peisajul și interacțiunea dintre personaj și oraș, decât povestea acestuia în sine.

Revenind, Leo Gazzarra este un tânăr de 30 de ani, provenind din Nord, din Milano. Viața lui în Roma este oarecum haotică, oscilând între diverse slujbe și locuințe temporare, trăind adeseori de pe o zi pe alta în maniera mai degrabă boemă a unui artist, însă fără a transmite prea mult din gândurile și dorințele sale profunde.

Acțiunea propriu-zisă a cărții începe atunci când Leo se mută în apartamentul eliberat de un cuplu de prieteni care plecau în Mexic pentru o vreme. Tot de la ei cumpărase și mașina, o veche Alfa Romeo, cu care bătea în sus și în jos străduțele și marile artere romane. Acest pas îi declanșează sentimentul unei posibile respectabilități, iar la o reuniune în casa unora dintre mulții săi prieteni din Roma o cunoaște pe eterica Arianna, o creatură de o frumusețe fragilă, aflată, cel puțin din punctul ei de vedere, sub aspra oblăduire a unei surori mai mari și mai dure, Eva. Arianna provine din Veneția și studiază arhitectura, are mereu asupra sa un pachet de cărți de joc, un parfum anume și o carte de Proust. Mai are și o serie întreagă de anxietăți.

Între Leo și Arianna se înfiripă o legătură, fără îndoială una romantică, însă pe care fiecare dintre cei doi preferă să o renege. Ambii se încăpățânează în a considera sentimentele celuilalt drept superficiale, în timp ce abia își pot recunoaște profunzimea propriilor sentimente.

Cel mai bun prieten din Roma al lui Leo este Graziano Castelvecchio, căsătorit cu o americancă bogată, extrem de nefericit, alcoolic fără scăpare. Leo are și el patima alcoolului, însă se poate controla mult mai bine decât bunul său prieten, ceea ce arată diferența între un om fără dependență chimică și unul cu această nefericită afecțiune. Graziano este un nebun frumos, ceea ce nu se poate spune și despre Leo, deși un motiv pentru aceasta ar putea fi și diferența dintre cei doi în ceea ce privește finanțele. Totuși, pe Graziano tocmai aceste finanțe și, mai ales, sursa lor, îl apasă și îi adaugă la propria nefericire. Leo poartă undeva în sine morbul nihilismului, pur și simplu, pe când Graziano, în modul lui haotic, știe a se bucura de viață, din care se îmbată la fel ca din licorile tari pe care le preferă și, din care, într-o zi, soarbe poate prea mult.

Leo încearcă să lucreze în televiziune, însă renunță după doar o zi, simțindu-se cu totul nelalocul lui în acel mediu. Este astfel nevoit să își ia o slujbă măruntă la Corriere dello Sport, pentru a se putea întreține, timp în care scrie, împreună cu Graziano, un scenariu de film inspirat din trăirile celui din urmă.

Autorul ne prilejuiește un periplu prin mintea lui Leo, prin amintirile sale milaneze, dar și prin întortocheatul prezent, unde, în ciuda iubirii pe care o simte pentru Arianna, nu reușește să creeze o conexiune adevărată cu ea.

Povestea lor trimite la toate acele relații care s-ar fi putut transorma în iubiri pe viață, dar care nu s-au copt, nu s-au maturizat, au pierit fărâmițate de vitregiile unor orgolii, unor lașități, unor neînțelegeri.

Arianna și Leo nu au un motiv real pentru acest eșec, altul decât o comună lipsă a spiritului de luptă. Acesta se manifestă, când și când, la Arianna, prin răbufnirile ei, însă Leo e prea blazat deja că să le citească în mod corect.

Romanul reflectă nostalgia frumuseții unui oraș în care inimile însingurate nu pot să se acomodeze.

Decizia pe care o ia Leo la final nu e chiar surprinzătoare, având în vedere începutul romanului, e o capitulare prematură, care vine ca o concluzie trasată din tot ceea ce a arătat el până atunci. Deși nu o putem ști cu siguranță, poate autorul a scris acest scenariu ca o alternativă a propriei sale vieți, una care nu s-a petrecut – are 76 de ani în prezent – întocmai ca scenariul de film al lui Graziano.

„E mai mult decât un oraș, e o parte secretă din voi, o fiară ascunsă. În cazul ei nu există jumătăți de măsură: fie e o mare iubire, fie trebuie să plecați, pentru că asta pretinde dulcea fiară, să fie iubită. Ăsta e singurul tribut care vi se va pretinde, indiferent de unde veniți, de pe drumurile șerpuite și înverzite ale Sudului, de pe legănatele șosele drepte ale Nordului sau din abisurile sufletului vostru.”

Cartea „Ultima vară în oraș” de Giafranco Calligarich poate fi comadată de pe libris.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Polirom