Visătoarea din Ostende de Eric-Emmanuel Schmitt, Editura Humanitas Fiction – recenzie

Ostende, acest nume mă îndemna să visez la Marea Nordului și la briza ei răcoroasă, întocmai ca pe scriitorul protagonist al nuvelei, personajul-narator. O distinsă femeie în vârstă visează în Ostende, țintuită într-un scaun cu roțile, înconjurată de o bibliotecă alcătuită numai din clasici, trăind într-un trecut numai de ea știut. Scriitorul fugit din Paris pentru a se refugia din calea unei deziluzii amoroase descoperă în spatele frumuseții trecute, fragile a gazdei sale o poveste fascinantă, încărcată de pasiune și erotism, o iubire cu majusculă, fapte de necrezut. Care să fie de fapt adevărul despre Emma Van A.? Realitatea și imaginația se îmbină pentru a-l fermeca pe scriitor, căzut în mrejele țesute de această modernă Circe, această amantă eternă, demnă de a fi readusă la suprafața amintirilor.

„Cred că n-am mai cunoscut pe cineva care să dezvăluie în realitate o cu totul altă persoană decât în aparență ca Emma Van A.

Când ne-am întâlnit prima oară, avea înfățișarea unei femei fragile, discrete, fără relief, fără darul conversației și de o banalitate destinată uitării. Dar într-o bună zi realitatea ei lăuntrică mi-a devenit perceptibilă, și atunci am înțeles că voi rămâne permanent obsedat de această ființă misterioasă, autoritară, sclipitoare, paradoxală, inepuizabilă – prins pentru totdeauna în mrejele ei.

Unele femei sunt niște capcane în care cazi și de unde uneori nu mai vrei să ieși. Emma Van A. mă ține legat în capcana ei.”

Acolo unde Schmitt nu șochează prin finaluri, o face prin începuturi, cum este cazul celei de-a doua povestiri, „Crima perfectă”. De la prima pagină este foarte clară intenția unei femei de a-și ucide soțul, intenție degrabă adusă la îndeplinire. Ce o determină pe Gabrielle de Sarlat să comită acest gest împotriva soțului de care o legau 30 de ani de fericire conjugală? Cât de tare se poate înșela un om numai fiindcă și-a pierdut credința că există iubire adevărată, noblețe și onestitate, cât de multe poate pierde cineva din prea mult cinism? Gabrielle și Gabriel erau cuplul perfect, iar perfecțiunea este un echilibru fragil. O poveste intensă, o lecție de viață.

În „Vindecarea”, tot fraza de început dă tonul întregii compoziții.

„- Ce noroc că se ocupă de mine o femeie frumoasă…”

Sunt vorbele rostite de Karl Bauer, un bărbat care zace pe un pat de spital în Paris în urma unui accident grav, rămas fără vedere. Acest bărbat, frumos ca un zeu, se află sub îngrijirea unei infirmiere cu grave probleme de încredere în sine, o femeie de 25 de ani care duce o viață cvasi-monahală din cauza amprentei pe care a pus-o asupra psihicului său chiar mama acesteia, Léa, o femeie frumoasă fără pic de empatie sau sentiment matern. Lui Stéphanie i-a fost inoculat faptul că este grasă, dizgrațioasă, lipsită de orice farmec sau atracție pentru sexul opus, ceea ce o face să se dedice trup și suflet muncii. Totul se schimbă însă atunci când ia contact cu Karl, care o percepe ca pe o femeie frumoasă și dezirabilă. Să fie doar faptul că nu poate vedea motivul pentru acest lucru, sau este mai mult decât atât? La Schmitt este întotdeauna mai mult, iar viața lui Stéphanie capătă o cu totul altă dimensiune.

În „Lecturile proaste” facem cunoștință cu Maurice Plisson, un profesor de istorie blazat, burlac, care este oripilat de tot ceea ce înseamnă literatură. Nici clasicii, nici contemporanii nu îl atrag. Tot ce nu constituie lucrare științifică este privit cu un considerabil dispreț de acest domn între două vârste, fără viață sentimentală sau sexuală. Singura lui distracție o reprezintă călătoriile pe care le întreprinde în fiecare vacanță de vară alături de verișoara Sylvie, o femeie aflată în totală opoziție cu el însuși: pe cât este el de stafidit, pe atât este ea de voinică; pe cât este el de închistat, pe atât este ea de volubilă. Să fie o surpriză faptul că Sylvie citește romane semnate Chris Black, sub semnul misterului, spionajului și manuscriselor secrete? Mergând de data această la o vilă aflată în mijlocul pustietății, cine să creadă că Maurice va fi atras de un astfel de roman „de duzină”? Ce consecințe va avea acest fapt! O altă poveste cu tâlc pe care vă invit să o descoperiți! Schmitt aduce din nou în atenție condiția scriitorului de romane „comerciale”, acele romane blamate de o parte a populației, pe care am mai întâlnit-o și în „Odette Toulemonde” sau chiar în „Visătoarea din Ostende”.

În „Femeia cu buchetul de flori” cea mai scurtă și, dacă vreți, concentrată dintre toate, autorul începe cu această frază plină de claritate, care stă la baza întregii construcții:

„În gara din Zurich, peronul trei, o femeie așteaptă zi de zi, de cincisprezece ani, cu un buchet în mână”.

Autorul se plasează pe el însuși, ca personaj-narator, în mijlocul acestui mister, dându-i astfel relatării un aer de autenticitate care intră în contrast cu ambiguitatea întregii situații. Contrariat de neobișnuitul faptului în sine, el încearcă să afle cât mai multe detalii care ar putea cumva să dezlege misterul ce planează în jurul femeii și a motivației sale. Descoperă fel de fel de amănunte care nu îl ajută însă deloc în misiunea sa. Totul se dezvăluie (sau se pierde și mai mult în cețurile necunoscutului) atunci când vede că femeia nu mai este la locul știut. Cel pe care îl aștepta a sosit.

Pe lângă frumusețea scrierii lui Schmitt, nu pot să nu remarc la ediția de față execuția foarte reușită a cărții, hârtia de calitate, estetica deosebită a coperții (detaliu din „Tânără pe plajă” de Philip Wilson Steer). O serie de autor rafinată, atât din punct de vedere al conținutului cât și al imaginii exterioare.

Vă recomand acest volum de povestiri, care induce o stare de reverie, de acces la nivelurile mai profunde ascunse în acest cotidian cu care ne-am obișnuit.

Cartea Visătoarea din Ostende de Eric-Emmanuel Schmitt poate fi comandată pe libris.ro

Recenzii Editura Humanitas

Recenzii și prezentări cărți Eric-Emmanuel Schmitt